pauza de aer curat

"un nor cursiv cu fir de-arama
m-a-nconjurat incet cu fulgi nebuni
gramezi, gramezi de oameni morti se duc departe
in locuri ude cu plamani frapanti

e greu sa sap mereu cu scobitori voite
dar doua taste ma salveaza iar
vin siruri de clipe cumplite
ce sunt sfortari si daruri in zadar

am prins un cerc de raze, dar s-a dus
de nici nu l-am atins in palma
sa-l simt duios cu pene de gigant produs
sa-l cred etern cu incapatanare calma

un nume tern scriu in sicriu de fier
nu cred ca tot respir ca ieri
in cap sunt spini lihniti de zahar
in inima e univers inchis cu ceas perfect

m-am imbatat cu frumuseti pierdute
din clipe scurse azi si ieri, trecute

Subteran.Subconstient [divagatie din prezent]

"Acum e noapte, dar e frig
Privesc in sus si numai stele.
Nu stiu de voi gasi de-acum putere
Sa cant, sa fug, sa cred, sa scriu

In mine am uitat sa cred
Sunt doar un umblet prin desis,
De ani eu am uitat s-alerg
M-am afundat mereu in ghimpi de alunis."
Ma intorc de la un priten de pe masa caruia am sterpelit o pagina cu versurile de mai sus. Cat de bizara mi s-a parut aparitia asta. Il cunosc de atata vreme si niciodata nu am crezut ca omului acestuia i-a trecut vreodata prin cap sa scrie. E adevarat ca nu e chiar cea mai buna literatura, dar n-am crezut niciodata ca un juisor versat poate deveni artist. E adevarat ca si un artist este de multe ori juisor, dar in sensul celalalt este mai complicata trecerea.
Un zgomot inextricabil imi trece acum prin creieri. M-am incurcat intr-un paianjenis feroce, dar care a devenit sedativ imuabil. Libertatea pentru care ma voi lupta si pe care o voi cuceri in cele din urma nu va face decat sa imi dea o stare de surescitare care se va domoli doar atunci cad voi fi din nou in plasa paianjenului. Si iar va incepe intreaga poveste. Nu ma simt bine decat cand sunt captiv si schingiuit. Ce interesant..
Da, ma gandeam la pritenul meu ale carui stihuri se plimba acum in mana mea. Cat de superficial sunt. Judec oamenii dupa aparente si mi-e frica sa trec Dunarea cu bacul. Poate ca superficialiatea este o forma de aparare. Altfel m-as inspaimanta. M-as inspaimanta de ce? De mine insumi m-am inspaimantat deja, restul ar fi concluzia.
In fond nu stiu la ce ma gandesc acum. Am inceput sa merg din ce in ce mai repede pe strada ticsita de lume. Odata cu miscarea membrelor au inceput sa se faca tot felul de legaturi, care mai de care mai neasteptate si in memoria mea, si in prezentul meu. Urmele zbuciumului urban se frang in darele, la inceput fine de nisip moale. Am inceput sa alerg. Sunt atras irezistibil de o forta demonica latenta, pentru multa vreme macinata de amintiri. Unde se va incheia totul? Picioarele simt tot mai mult melanjul de nisip si calacar, de abis si scoica, de etern si de acum. Da, privesc marea intr-o noapte cu lumini de Creatie.. Pietatea ma impinge mai departe, tot mai departe. Undeva acolo te voi regasi.. [... fara continut]

N-am mai visat demult

Traversele ma duc spre cai oculte. Sunetul lor sacadat e altul acum, semneaza cu litere rupte foaia definitiva. Un pumn de vise mi-am bagat in buznarul drept, iar gandul meu se suie acum pe scari inefabile deaspra norilor. Mi-au cresct aripi albe de aer inalt. Dar nu mai vad traversele?! Din nori de vata de copilarie imemoriala vad din cand in cand liniutele care tind sa devina puncte. Sunetul lor a fost inlocit de o siderala melodie. Orfismul care ma inconjoara e atat de dulce si de cald. N-am mai auzit niciodata asa ceva..
Sunt in mijlocul noptii cu o mica valiza in mana. Nu stiu incotro ma indrept, dar cu siguranta stiu unde ma aflu. Un card de ciori mai croncane alene, iar peste cele doua randuri de plopi batrani vad o cupola luminata, iar deasupra luna rece si perfida... Iata, un crampei de pietate in orasul asta amortit de griji latine.
Ma gandesc la sufletul meu care e acum departe. Poate va ramane departe pentru totdeana. Cine poate sti? Ma voi resemna sau voi lupta si inexorabilul providentei?!

Les années folles... Je les encore regrette..

Cristian Vasile-Saruta-ma
Nici nu m-am trezit bine si prin geamul intredeschis primesc nu doar racoarea diminetii de vara, dar si tropotele trasurilor, strigatele vanzatorilor ambulanti, uruitul tramvaielor sau voci diverse care se frang cu aceeasi repeziciune cu care au aparut. De cum imi arunc pasii pe lespedea inca rece a strazilor, ma infasoara savoarea amestecului pestrit de mercantilism si boem, de candoare si poltronerie, de daruire si trivialitate. Cu 30 lei pot cumpara mai multe gazete. Iau doar Viata romaneasca, Bilete de papagal si Universul literar. In deplina tihna servesc dejunul la Capsa rasfoind noutatile de pe foile abia scoase de sub tipar. Sunt singur in coltul dinspre Edgar Quinet, pesemne ca boemia bucuresteana nu s-a trezit inca. Pe geam vad agitatia sufletelor cautandu-si fericirea pe Calea Victoriei fie la reprezentantele automobilelor, fie la Galeriile Lafayette ori la Magazinul de delicatese Dragomir Niculescu. Burghezia frematanda se saluta ridicand cilindrul sau sarutand mana inmanusata a unei distinse doamne. Uneori aceste gesturi ascund o calda prietenie dezinteresata. O calda prietenie poate exista si intre doi oameni fara dare de mana,dar pe care ii unesc aceleasi idealuri, preocupari, poate chiar si aceeasi iubire.
Ies din cafenea. Vreau sa simt pulsul acestui oras liber, plin de viata, in cautarea de noi repere sincronizate cu cele occidentale, dar si cu griji si probleme meschine fara de care nu ar mai avea farmecul oriental ce il unicizeaza. Dau de Palatul Telefoanelor. Tresalt, amintindu-mi de isteria creata in jurul noii inventii care pur si simplu i-a extaziat pe concetateni. Toata lumea este innebunita sa sune pe toata lumea, telefonul a devenit ceva indispensabil. Si parca a fi venit la pachet cu cinematograful. Exista aproximativ 50 de cinematografe la jumatate de milion de oameni, ceea ce este o cifra impresionanta. Filme ruleaza pe tot parcursul zilei, la toate salile. Dar in aceasta goana nebuna dupa filmul vorbit nu de putine ori ochiul avizat sanctioneaza peliculele de calitate indoielnica despre care spune ca au luat locul cartilor care se ingalbenesc prin librarii. Lumea mai citeste inca, dupa cum demonstreaza intreaga dezbatere publica pe seama romanului lui H.D. Laurence: "Amantul doamnei Chatterley" socotit drept frivol. Se citesc deopotriva autori romani si straini, gazetele acorda anual premii pentru literatura autohtona de calitate. Gazetele sunt un fel de metaliteratura. Sunt scrise in marea lor parte de literati versati care ocupa pozitii transante in ceea ce priveste diverse evenimente ale timpului.
Dupa pranz Calea Victoriei este ticsita de lume. Oamenii ocupa nu numai trotuarele ci si strada, facand trecera automobilelor aproape imposibila. Aici este locul unde protipendata capitalei isi etaleaza garderoba, bijuteriile, parfumurile, dar si.. cunostiintele. Doamnele tot mai emancipate poarta haine din ce in ce mai scurte care le fac trupul, pana atunci bine ascuns, acum mult mai vizibil. Eleganta, rafinamentul si delicatetea raman insa la mare pret. Domnii, cand nu sunt insotiti, si cand nu citesc gazetele, ori nu discuta ultimele mutari politice, pot fi zariti la meciuri de fotbal sau de box, ori la curse de cai, de mare popularitate.
Pasesc pe Bulevardul Elisabeta si merg catre Cismigiu, oaza de liniste din mijlocul agitatiei. De pe banca libera pe care cu greu am gasit-o, vad deopotriva copii de-o schioapa, sahisti batrani care se tachineaza zgomotos, inconjurati de nenumarati chibiti, dar si liceeani frumosi care isi ascund iubirile curate in spatele frunzelor de castan. Toate aceste fiinte cu preocupari din cele mai diverse sunt legate imuabil de prospetimea vegetatiei crude si a efluviilor nesfarsite care contopesc flori si fructe exotice.
Dupa amiaza, la Sosea vad perechi, perechi care au iesit la promenada in acordurile fanfarei. Printre acestia se strecoara si "profanii", care intre doua cuvinte, mai trag si cate o ocheada la cei din jur, facand si cateva remarci discrete. La intoarcere se pune intrebarea: concert la Ateneu sau spectacol la Teatrul National? In casa muzicii dirijeaza Enescu un concert de Mozart, iar in partea cealalta Leny Caler sau Maria Ventura ridica sala arhiplina in picioare intr-o drama de Shakespeare. Primele impresii sunt consumate de cele mai multe ori la scurt timp in acordurile de jazz de la Royal in fata unui filtru sau mai tarziu in vreo recenzie din Argus. Discutiile aprinse continua mult dupa miezul noptii, cu toate ca orasul este adormit in tacerea noptii.
Este oare adevarat ca toate acestea s-au petrecut in Bucurestiul interbelic, acum aproare optzeci de ani? Este oare cu putinta ca pe tarana pe care pasesc sa se fi trait odata atat de frumos?

Foarte mult

Greaţa. Jean Paul Sartre

La Marseillaise
Nu am prea multe de spus. "Greaţa" este jurnalul lui Antoine Roquentin, un om care primeşte o renta consistentă ce îi permite să stea la hotel in Bouville, iar in rest să meargă la bibliotecă şi să se plimbe. Cele două figuri proeminente ale acestei scrieri ar fi o anume Anny ( o veche iubire ) pe care o revede la Paris şi un Autodidact pederast pe care îl cunoaste în oraş. Acesta este mereu la bibliotecă citind autori în ordine alfabetică până când, într-o zi,orientarile îi sunt deconspirate şi este alungat într-o baltă de sânge. Un jurnal despre aburditatea existenţei şi despre existenţa care precede esenţa. Mărturisesc că ideea nonsensului vieţii a muşcat cândva şi din gândurile mele, dar totuşi nu pot fi de acord cu o asemnea ipoteză. E o inepţie! În rest am citit o scriere insipidă, pe alocuri aridă, de nesuportat chiar. O scriere care surprinde plictisul şi dezgustul unei conştiinţe care la treizeci de ani stocheaza imagini indelebile despre fiinţarea fără rost.
Nu mi-a plăcut! Aceeaşi impresie o am şi despre teatrul său. Reverberaţiile din teatrul absurdului mă enervează.
Dacă a considerat literatura ceva neserios, refuzând astfel premiul Nobel de ce a mai făcut atunci literatură?!
P.S. Sunetul ataşat este pe măsură.

Omagiu

Ludwig van Beethoven-Sonata lunii

De ce te-ai stins atât de timpuriu fiinţă fără de păcat cu ochii blânzi plini de o viaţă furată? Te conjur să mă ierţi. Te conjur să mă ierţi şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Imprecaţia unei providenţe neiertătoare mă aduce în această situaţie. Nu te-am uitat nicio clipă cu toate că eram un copil şi cu toate că am părut un taciturn egoist şi rece. Erau doar aparenţe. Nu a fost şi nu este nimic adevărat. Vreau să iţi văd chipul luminat printre frunzele cireşului de razele sorelui fericit de vară şi să iţi zâmbesc. Ştiu că atunci ai fi zâmbit la rândul tău şi că acea clipă iţi alunga multe zile amare. Cine şi cu ce drept mi-a furat acestă bucurie? Nu am meritat aşa ceva! Dar ce mai pot face eu acum? Doar să iţi privesc lespedea rece, să iţi dăruiesc un trandafir înghetat care odata cu lacrimile fierbinţi care mi se rostogolesc pe obraji să iţi aline infinitele tristeţi singuratice. Te iubesc! Şi te-am iubit în orice secunda! Nu trebuia să mă părăseşti atât de devreme. Mi s-au lipit de creieri momentele tale de dăruire prin bunătate angelică, iar eu nici nu am apucat să iţi spun două cuvinte simple şi sincere: iţi mulţumesc. Nu am apucat, iar acum mă simt ca un copac fără frunze în mijlocul unei câmpii. Da, dar atunci am fost un copil care a simţit enorm, dar care nu a reuşit să scoată nici măcar un sunet. Dar tu de ce nu ai mai avut răbdare să mă aştepţi? Te-a răpus singurătatea perfidă care a început să îmi dea şi mie târcoale. Când te-am privit ultima oarâ nu am realizat nicio clipa, nu am putut să înteleg atunci nimic. Dar acum se revarsă asupra mea potopuri de amintiri şi de remuşcări. Timpul a făcut ca eu să exist acum şi nu mai înante. Nu e nimic de făcut. Îmi pare rău pentru tot, dar mai ales pentru tine. Nu uita că te voi iubi mereu.

Simte!

Arbeit macht frei

Sunt ud până la piele. Am pe mine câteva haine subţiri pe care le-am luat acum o săptamână de la popotă. Acum sunt acoperite în totalitate de noroaie întărite care se topesc din cauza apei. Sudoarea mi se prelinge pe tâmple, iar în picioare nu îmi mai simt bocancii scofâlciti din cauza apei care s-a cuibarit înăuntru. Un fior îmi învăluie spinarea. Am mers doua ore printr-o ploaie sacadată şi rece de octobrie pentru a ajunge aici, în iadul dintre munţi. Îmi tremura tot trupul. Dacă mă zareşte cineva voi fi ucis. Nu ştiu dacă mişcarea convulsivă a trupului meu e de la umezeala hainelor care acum îmi intra in oase sau din cauza temerii. Ştiu doar că mă năpădeşte un sentiment de triumf în numele dreptăţii şi al milei. Asta mă face să nu mai simt oboseala muşchilor care au început să aibe contracţii involuntare din ce în ce mai dureroase. În faţa mea se află o înaltă clădire cu mici ferestre foarte rare. Pereţii au o culoare care te descurajează, un gri înăsprit de ploaie şi de soare. Ghicesc nişte ziduri groase ca de fortăreaţă veche. Când am ajuns în interior, am gasit ceva care nu poate fi imaginat. Pentru câteva secunde am fost năucit, nu mi-am putut reveni. Cred că am zăcut leşinat clipe in şir pe podea pentru că atunci când m-am trezit eram întins pe caldarâm. Mă aflam într-un lung coridor luminat din loc in loc de feştile muribunde. De o parte şi de alta se aflau zăbrele groase şi reci în spatele cărora erau îngrămădiţi mulăi oameni într-un spaţiu mult prea mic. Locul nu era aerisit aprope de loc, aşa că un miros greu de sudoare şi dejecţii mi-a adus o stare de leşin. Numai că de această dată nu am mai fost surprins şi am reusit să mă ţin pe picioare. Mi-am târât picioarele în susul culoarului ghidat fiind de lămpile obosite şi având în alertî instinctele de conservare îi intuiţie. De-abia acum sunt frapat de un lucru pe care nu l-am observat până acum. Când am intrat aici nimeni nu m-a strigat, nimeni nu mi-a aruncat vreun cuvant, nici de ocară, nici pentru o potenţială salvare. Simţeam că strigătele lor se pierduseră în abis odata cu absurditatea recluziunii. Degeaba se opinteau cu ultima vlagă, degeaba deschideau gura, cuvintele nu se cristalizau. Am auzit din când în când scurte gemete de parcă ar fi pârâit un os lung, dar nu le-am putut stabili proveninţa. Recunosc că am zărit câteva mâini scheletice strecurându-se printre gratii, dar au rămas întinse şi fără să se agite câtuşi de puţin. Aceste fiinţe pierduserţ orice sperantă că ireparabila greşeala care fusese comisa asupra lor va mai fi vreodata îndreptată. Deodata am realizat întru totul ceea ce se petrece în jurul meu. Mintea mea s-a oprit in loc. Am fost de-a dreptul buimăcit ca după o lovitură cu sete în moalele capului. Cu ce drept ideea unui rang superior a putut comite fapte atroce? Va da vreodată o asemenea stupiditate monstroasă socoteală cuiva? Poate că da. Dar mai important este ceea ce exiastă la doi paşi de mine. Unii cred că moartea este perfecta, că nu există nimic sa o întreacă. Acum cred că este ceva pe deplin fals. Abjecţia umană şi umilinţa au fost împinse până în pânzele albe. Există ceva mai terifiant? Moartea este gluma proastă a unui pântecos lacom. Pentru cei de acolo din spatele gratiilor este o adevărată Nirvana. Am început să fac paşi înainte. Voiam să le privesc figurile, dar majoritatea stăteau pe brânci, cu faţa în joc, extenuaţi. Am văzut câteva feţe înjunghiate de foame şi de durere. La un moment dat lumina nu s-a prelins mai departe. Atunci m-am oprit. Eram pironit de spaima. Mai ştiu doar că am tras cu ură zăvorul unei uşi şi am simţit căldura unui trup gracil ca de fată..

Viaţa pe un peron. Octavian Paler

Chiar eu sunt unul dintre cei doi oameni de pe peron; o carte în care nu sunt doar el şi ea, ci noi, o carte despre viaţă, o alegorie împânzită de laitmotive şi simboluri care mai de care mai ciudate, o vastă parabolă a aflării sinelui în mijlocul pustiului şi al singurătăţii. Cele două personaje, în disperare de cauză (el, exasperat de îmblânzitorii de cobre, ea de dresorii de câini care spărseseră toate becurile de pe străzi) fug din oraşul unde locuiesc şi ajung intr-o gară pustie. Această gară se află în apropierea unei paduri, lângă un stufăriş, iar în spatele ei domnesc doi plopi şi un artar bătrân. Am menţionat aceste amănunte pentru că mi s-au părut semnificative. Incursiunile celor doi în aceste împrejurări ( el merge de mai multe ori in stufăriş unde este ameninţat de îmblânzitorii de cobre de care totuşi nu scăpase, iar apoi merg amândoi în pădure care era mult mai departe decat păruse pentru a descoperi că traversele se pierdeau în nisip; tăierea artarului care facea un zgomot înspăimantator) formează o adevărată odisee a cunoaşterii propriului eu. Adesea existenţa personajelor se află la limita dintre realitate şi oniric şi chiar între viaţă şi moarte: profesorul visează acei paşi din apropierea mării pe care îi vede mai apoi în pădure, lângă imensul deşert; în oraş i se returneaza mereu o monedă cu Robespierre pe care o regăseşte în vis pe plajă. Procesele pe care le tratează, mai întâi acasă, în gând, apoi cu voce tare în prezenţa Eleonorei sunt încercări de descoperire a dreptăţii, a binelui, a adevărului, dar care se soldează întotdeauna cu o remiză, de unde concluzia că nu se poate exprima niciodată ceva definitiv. Omul este o fiinţă duală, o fiară şi un dumnezeu, un şobolan şi un sfânt. El există pe trei coordonate: frica, amintirea şi aşteptarea. Des evocaţii îmblânzitori de cobre şi victimele acestora care apar în tot cuprinsul cărţii dovedesc vulnerabilitatea omului care poate trece cu cea mai mică uşurinţă de partea cealaltă, aproape imperceptibil, instinctual.
"Viaţa pe un peron" este o carte care te fascinează de la primele pagini prin ineditul formulei şi a modului de abordare. Cititorul se ataşeaza uşor de cei doi de pe peron şi se simte de parcă i-ar cunoaşte dintotdeauna şi pentru că prin ei se regăseşte. Octavian Paler deţine tot meritul unei scrieri de excepţie care îl înscrie în cercul select al literaturii româneşti postbelice de calitate.

Casa cu amintiri ((Ăsta am fost eu))

Seri în şir mi-am potrivit cu multă minuţiozitate hainele, pantofii, pălăria, mânuşile până în cele mai imposibile detalii pentru a fi în deplină armonie cu locul şi oamenii pe care urma să îi întâlnesc. Nu am fost pedant. Am încercat doar să mă contopesc cu pasiunea care mă urmărea în fiecare pas, în fiecare zi, în fiecare loc. Parfumul meu a fost însă în toate acele seri acelaşi. În el regăseam mereu adieri inconfundabile care mă indreptau către mausoleul vieţii şi al visului. Şi azi când îl regăsesc, mintea mea se leagă indestructibil de casa cu amintiri aşa cum îmi place să-i spun. Am răsucit nervos cheia şi am încuiat uşa casei mele dupa care am alergat ca un nebun pe strazi pline de frunze obosite sau de fulgi inocenţi. Niciodata nu am întarziat. De fapt niciodată nu mă aştepta nimeni, o persoană anume. Niciodată nu am bătut la uşa casei cu amintiri cerând permisiunea de a intra, întotdeauna uşa a fost deschisă parcă aşteptându-mă în mod ostentativ. Am fost salutat cu deferenţă, iar eu am înclinat capul mulţumind. Nu am călcat pe covorul roşu, dar marmura sobră şi rece mi se parea familiară prin simplitatea ei. Acum pot spune că sunt conectat întru totul la ceea ce mi se întâmplă. Sângele mi s-a urcat în obraji, mâinile livide s-au transformat în sloiuri de gheaţă şi se mişcă acum fără sens. Îmi privesc ceasul. Mai sunt zece minute. Îmi scormonesc buzunarele din care scot 5 lei pentru a cumpara câteva foi informative pe care le studiez apoi cu un avânt nestăpânit dupa ce mi-am ocupat un loc aleator într-un amfiteatru vetust, dar plin de istorie şi de bucurii. Da, nicodată nu mă aşez pe locul inscripţionat pe tichet doar din dorinţa de a trai clipa când voi fi anunţat că am ocupat locul altcuiva, şi în consecintă trebuie să îl eliberez. Ciudat lucru, nu s-a întamplat niciodata asta. Misterul aşteptării imi înzeceşte emoţiile. Inima îmi bate cu mai multă putere odată cu ermetizarea provocată de închiderea oricărui contact cu exteriorul şi de un scurt mesaj audio. Urmează cateva clipe de întuneric înfricosător. Da, acum sunt in partea cealaltă. Deodata încep să mi se succeadă in faţa ochilor scene pe care tocmai le-am părăsit in stradă. Asta este viaţa mea! Trăiesc o imensă satisfacţie când marea oglindă mi se pune in faţă şi mă pot zări aşa cum sunt: grotesc şi sublim, dezinvolt şi angoasat, derizoriu şi transcendenent, generos şi abject. Cu lumea lipsita de mercantilismul de afara îmi place să mă contopesc, să redescopăr adevărul etern care se ascunde în spatele poncifelor zilnice. E un sentiment metafizic! Aş îndura orice pentru o asemenea voluptate, o beatitudine a fiinţei mele. Dar mă trezesc apoi din reverie imobil, inert asemenea unui bolnav care a zăcut în comă profundă în faţa edificiului. Sunt invadat de melancolie, îi privesc consternat pe cei care mă înconjoară. Sunt mut. Le contemplu fumul de tigară care se înalţă în cercuri albe. S-a înnoptat de-a binelea. Merg să beau un ceai de mentă, după care mă voi retrage. Atmosfera boemă din cafenea mă înviorează. Acordurile de jazz, masa de lemn masiv cu încrustaţii delicate îmi dă o stare de bine, mă face liniştit. Mă aşez şi contemplu cu o nestăvilită sete figurile care mă înconjoară. Nimeni nu mă priveşte iar asta îmi face bine pentru că îmi place să mă pierd în anonimatul marelui oraş. Am mai trait încă o seara speciala alături de mine. Strada mi se pare acum mai frumoasă învaluită in tăcerea misterioasă a nopţii. Un lătrat răgusit se pierde undeva departe. Sunt nemaipomenit de fericit şi de singur!

Mâine

Vreau să traiesc voluptatea tăcerii, să simt mult şi să vorbesc puţin, să traiesc prin emoţii fiecare clipă. Vreau să fiu aşa cum sunt eu, fără prejudecaţi şi constrangeri meschine. Vreau să resimt în toată fiinţa mea otrava înfrântă a filistinilor care au vrut să mă provoace, să mă rănească şi să râd sardonic în mine, mefistofelic şi blajin. Atunci voi resimţi o puternică levitaţie purificatoare care îmi va da forte noi, nepreţuite.
Aşa am să pot să mă afund intr-un loc necunoscut cu oameni necunoscuţi cărora lei voi asculta răsuflarea tensionată. Voi hoinări singur pe bulevarde luminate de dor şi de istorie, prin palate vechi cu esenţe sacre, voi căuta sepulcrul meu fără de preţ. Da, voi zâmbi oricui la întamplare fără să ştiu de ce, nu mă va ţine nimeni de mână, iar sufletul o să imi fie dus departe, poate prin forfota anilor de graţie interbelici lângă boem şi cântec, lângă spirit şi vis, lângă idee şi preţuire. Paşii mei nu se vor lipi de asfaltul plictisit, inert, doar degetele vor atinge file dosite între lemne cu tari esenţe. Întotdeauna voi fi pe un peron murdar de griji, ticsit de copii înfrânţi de dorinţe mistuitoare, dar inconştienţi din cauza sedativelor surogate ale adevărului. Voi urca în odeoane somptuoase unde voi retrăi intens secunde grăbite din casa cu amintiri. Doar când visurile vor fi umbrite de mâinile nopţii voi auzi vocea dintr-un telefon care îmi va spune cine sunt şi îmi va explica ce simt. Da, gândul acesta mă înviorează şi mă face să imi doresc să fiu chiar acum acolo, sa uit ceea ce sunt pentru un pumn de vise. Nu sunt idilic şi nici prozaic, sunt o inimă blindată cu ochelari de soare şi cu rucsac, cu trenuri în gând şi în ideal, cu 3 lei în buzunar şi cu tenişi rupţi în picoare. Sunt un alergător în căutarea unui milimetru de fericire...

Cel mai iubit dintre pământeni

"Cel mai iubit dintre pământeni"... este un titlu ieşit din comun, un titlu bizar de la care am aşteptat prea multe şi am primit destul de puţin. Da, este un "roman total", dar nu romanul unei mari conştiinţe. Victor Petrini nu are nici un fel de conştiinţă atunci când îl aruncă din teleferic pe dipsomanul Pencea invocând autoapararea. In primul rand el si cu Suzy ar fi putut foarte bine să îl imobilizeze in cele cinci, şase minute in care telefericul ar fi ajuns jos evitând astfel crima (erau doi împotriva unuia singur). În al doilea rând cum mai poate un om mânca şi chiar dormi dupa ce a săvarşit un asemenea gest? Poate trece uciderea unui om, fie el oricât de inutil societăţii asemenea storcoşirii unei furnici cu piciorul? Sau poate aveam de-a face cu supraomul lui Nietsche care işi permite orice?! E inutil să mai vorbim de conştiinţa, cu atât mai puţin de o mare conştiinţa.

Orice apropiere de eroii lui Camil Petrescu este o adevărată vexare la adresa celora din urmă. Aceştia viseaza la ideea de iubire pură alături de o fiinţa unică, in timp ce Petrini terfeleşte acest sentiment cu persoane frivole pe care nu se sfieşte sa se apropie. De ce nu işi asumă până la capăt responsabilitatea alegerii? Vorbeste mai apoi de mitul fericirii prin iubire. Cum poate el să fie fericit când coboară in derizoriu acest sentiment sideral dupa toate experientele amoroase prin care trece? Mai poate o mocirlă lamentabila sa facă fericit pe cineva? Da, dar nu o mare conştiinţă pentru ca acesteia i se asociaza in mod imuabil un orgoliu care eroului nostru ii este pe deplin strain. Aerul tare al înălţimilor orgolioase trag dupa el o curata luciditate dătătoare de mari suferinţe interioare, pe care el nu le are. Suferinţa fizică este mai bine suportata decat cea intelectuală pentru ca îi ştii cauza. Nu vei ştii nicodată în mod precis cauza unei suferinţe intelectuale, iar căutand-o te vei încalci intr-o inextricabilă căutare şi lupta cu tine însuţi. ! Dacă ar fi fost orgolios nu s-ar fi complacut in a sta ore in sir de vorba cu bicisnicii de la deratizare, ar fi gasit locuri de muncă mai bune decât la prinsul de şobolani sau la Oraca, nu ar fi abandonat filozofia la care pretindea ca ţine atât de mult.

Cum a putut omul acesta sa se căsătoreasca cu soţia colegului său Petrică Nicolau ale carui sincere mărturisiri despre problemele căsniciei le asculta cu o voluptoasa perfidie si satisfacţie? Modul în care şi-a tratat amicul care îl preţuia atât de tare este mult sub aşteptarile de universitar erudit(îl impulsionează sa divorţeze, îl jigneşte în scrisorile pe care i le trimite Matildei, îl determină acolo în pădure să se urce in pom şi să urle).

Victor Petrini este un intelectual, dar nu este un intelectual rasat. Comportamentul său are inflexiuni grobiene nepermise cu căderi in subteran. E de neconceput ca un universitar să işi bată şi să işi înjure soţia..

Romanul vrea să opună viziunii despre iubire din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" ideea mitului fericirii din iubire. Prefer cea dintâi variantă şi anume unicitatea sentimentului cu asumarea riscurilor inerente decât o terna cadere in banal a unuia dintre puţinele elemente care i-ar putea înalţa pe oameni din contingent apropiindu-i astfel de sacru.

Lui Marin Preda însa nu i se poate tăgădui meritul de a fi avut curajul să expună in plenitudinea comunista ororile regimului chiar cu preţul vieţii. Pentru asta îl stimez mult. Întâia dată când este închis, Victor Petrini stă trei ani gratuit la închisoare din cauza inocentelor vorbe ("Aştept ordonanţele dvs") ale prietenului său care îi scria din Paris care au fost interpretate greşit de scrupuloasele autorităţi fiind acuzat că facea parte din mişcarea legionară "Sumanele negre". Acolo in subteran şi mai apoi la canal dispare orice urma de omenesc, iar uciderea torţionarului care îl schingiuia până la dispariţie este pe deplin justificată.

Victor Petrini este o jucărie a soartei aşa cum însuşi a marturisit, iar fetiţa lui, Silvia victima unei providenţe neiertătoare.

Am scris totul de-a valma, aşa cum mi-a venit in gând. Nu am urmărit niciun plan anume, nu am venit cu nicio schiţă de acasă. Nu ştiu dacă mai trebuie să adaug ceva ( dacă va fi cazul voi reveni), dar ceea ce pot spune cu certitudine este că sunt dezamagit..

Sentiment latent

Vreau sa imi ascult tacerea lichefiata, sa ratacesc fara scop pe strazi tenebroase ticsite de oameni, sa ma contopesc cu sufletul universal! Nu am invatat sa innot in oceanul solitudinilor bolnavicios de impresionabile, am incercat doar sa resprit aer rarefiat de pe creste inalte cu stanci prapastioase unde erau prinse flori unice hranite cu sevele tari ale inaltimilor. Vreau sa mi se franga toate aripile, sa simt vacuitatea primordiala in toate fibrele mele interioare, sa am puteri inextricabile care sa ma invete cine sunt si sa ma eliberez de zagazuri inchipuite de o minte inflamata. Nu gand nou mi s-a lipit de cortex!? Este inca fragil si va fi ucis de trista nepasare care ma ucide incet. Nu vreau sa fie asa, ma va distruge. Oare exista aceea mana alba care sa vina sa ma salveze din intunecimea mlastinii in care ma afund tot mai repede? "Poate ca asa trebuie sa mi se intample tocmai mie?" De ce tocmai mie? Cine m-a ales tocmai pe mine? Am fost intotdeauna fascinat de enigma intangibila care guverneaza sferele lucitoare si indepartete. Care sunt criteriile pe care se bazeaza? De ce nu au unii oamenii un semn mare pe pantec care sa ii deosebeasca de ceilalti, nu pentru a fi damnati, ci pentru a fi protejati de vidul unui balon de sapun? Asa ar fi chiar amuzant.. De atata plictiseala ar incepe sa se zbenguie agitand plamada flexibila a baloanelor.. Surad?! Da, dar e atat de fals si pe deasupra atat de trecator.. Unde e gorunul acela cu fosnetul de visare pierduta in timpuri indepartate care sa fie martor la zbuciumul unei constiinte care va sfarsi aparata de coaja lui ocrotitoare? (da, ma gandesc la Blaga!!; melancolie prelungita)
Cred uneori ca trag dupa mine un lung sir de ineptii fara noima, dar ma intreb de unde imi vin toate astea? Daca as incerca sa aflu un raspuns m-as incalci intr-o serie inexpugnabila de antinomii care ma ingrozesc de pe acum. Dar cu siguranta ar alunga norii negrii care s-au abatut pe cerul cunoasterii de sine. Sau mai bine zis ar disparea o parte din ei incat sa poata patrunde o raza subtire de care m-as putea apuca sau pe care as implora-o sa nu dispara, sa imi lumineze si incalzeasca pamanturile atat de inghetate si infertile ale interactiunilor externe..

Cioclu, ia defunctul asta de-aici!

Mingea se rotea lenesa in aer de parca ar fi vrut sa se opreasca in fiecare secunda si ne asculte tacere care ne apropiase. O priveam.. mi se parea atat de frumoasa atunci sub soarele copt de vara mistuitoare de suflete curate. Parul ei cu reflexe uimitoare de vis trezit nu era modelat decat de inertia trupului prins in febra jocului. Dar imediat ce corzile rachetei mele sbarnaira abia perceptibil cazui din cuantica mea reverie. Atunci nu gandeam nimic, nu mai auzeam pe nimeni langa mine desi nu eram singuri. Ma simteam singur cu ea sub dogoarea prea plina din care isi trageau seva simtirile mele. Niciun chiot strain de noi nu ma mai atingea. Ma invelise o pelicula diafana de puf si parfum de departe, parca abia eliberat dintr-o cutiuta care il tinuse prizonier atata vreme. Doar mingea acea simbolica prin insasi infatisarea ei mai putea interveni in ludicul nostru atat de copilaresc, etern, dar nu pentru a spulbera clipa, ci doar ca mesager al acestei plapande istorii. Plapanda deoarece nu imi amintesc sa ii mai fi vazut chipul vreodata, dar ma simtea de parca ne-am fi cunoscut de la inceputurile lumii..
In sfarsit.. ma trezi in mijlocul strazii. Trupul imi era pur si simplu anesteziat ca si cand ar fi supravietuit unei avalanse de pietre care ma vizasera in mod deosebit. Orice gand imi era perfect egal fie ca era vorba de mine, de un prieten drag sau de eu stiu ce spita umana din inima desertul Australiei. Din loc in loc un zambec larg de fata cu ochii verzi si fata albicioasa mi se lipsea de obraji, dar in urmatoarea clipa il simteam perfid si dezgustator. Parca eram un blamat inchis intr-o cusca invizibila si artat cu degetul de ceilalti care se holbau cu priviri aspre la mine. Nu stiam ce acuzatii imi aduceau oamenii acestia, dar raceala si repulsia lor o simteam pana in adancul madularelor. Drumul, acelasi drum pe care il parcursesem de atatea ori in maximum un sfert de ora acum nu numai ca dura infinit mai mult, dar mi se parea strain ca si cand strazile acum le-as fi vazut intaia oara. Ma simteam oribil. Parca eram o fiinta aluneca aici de pe o planeta indepartata. Imi venea sa urlu, sa ma pravalesc in genunchi, sa-mi lipesc carnea de lespedea terna de marmura aspra. Imi pierdusem orice control asupra subconstientului pe are il crezusem atat de umil. O ura nestavilita imi inunda mintea. Eram in culmea unei furii vecine cu nebunia din ospicii ferecate cu multe lacate. Imi venea sa distrug fiecare fiinta care imi urmarea miscarile. Nu mi-as fi inchipui vreodata ca ma va stapani o asemenea stare de spirit. Tocmai cand ma simtisem atat de stapan pe mine lucrurile capatasera o intorsatura uluitoare. Ce spirite inexorabile s-au jucat cu mine si m-am manuit cu o asemenea abilitate. Nu mai stiu cum am ajuns acasa. Imi luai o carte la intamplare. Deschisei la prima fila. Citi cateva fraze, dar gandurile mi se pierdeau intr-un subteran abject. Nu mai iesi din casa aproape o saptamana..

Disertatie sentimentala

Departarea de lumea blogului, voita sau nu, m-a adus in imposibilitatea de a mai scrie doua fraze. Cuvintele mi se pierd undeva intre neuron si efector precum ceata deasa intr-o genune daimonica incandescenta. O mie de ganduri imi napadesc creierii, dar din aceasta invalmaseala teribila nu reuseste sa se cristalizeze decat vagi emotii si infinita melancolie. Melancolie pentru ca acum la final de liceu regret ca ma despart de o "cladire veche, cu ziduri groase ca de cetate, in stilul Universitatii vechi" care m-a protejat de agitatia trepidanta a nimicurilor grandioase. Acolo am trait fiecare clipa, am plans si am descoperit oameni deosebiti care m-au invatat sa privesc si in sus, cat mai sus. Acolo am cunoscut fiinte himerice coborate din "sferele albastre ale constiintei pure" din ale caror idei mi-am plamadit aripi gracile. Acolo s-a nascut cea mai mare iubire, o iubire platonica de altfel care mi-a zagazuit trupul imuabil de o lume care se invarteste amentitor, centripet in jurul ideii de absolut.Am inteles ca intreaga combustie a fiintei mele sub presiunea influentelor externe sau nu a mazgalit o noua fila dintr-o carte cu pagini tot mai albe. As mai regreta doar putine lucruri, de altfel meschine. Am inteles ca lumea e o scena iar oamenii sunt actantii, talentati sau cabotini, am cunoscut si lumea "din spatele scenei". Am trait experiente numeroase carora trebuie sa le fiu recunoascatoare pentru felul in care sunt azi. Ar fi mai multe de spus, dar simt cum tastele incep sa inghete, iar clepsidra mi-a luat cu ultimele granule de nisip care se coboara grabite toata... (ex abrupto) Voi reveni!

Doar atat

Primul soare de primavara ti-a ridicat o lumina stranie in privire, o lumina care nu mi-a mai fost data pana acum sa o vad. Efluvii de fericire mi-au scaldat fiinta iar o clipa, doar o singura clipa a insemnat imbratisarea cerului curat intr-o lume prozaica si neguroasa.