Cate ceva despre adevaratul Brancusi

Cati dintre noi stiu oare ca cele trei monumente lasate mostenire de marele artist orasului Targu Jiu au fost ridicate in cinstea eroilor romani care au lupat in Primul Razboi Mondial si purtau urmatoarele denumiri:
-"Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii nostrii si nicidecum "Coloana infinitului"; daca o examinam cu atentie observam cu atentie ca modulele din care o alcatuiesc sunt exact 16 1/2 ceea ce reprezinta anul si mai exact perioada cand romanii si-au inceput participarea la marea conflagratie;
-"Masa apostolilor neamului" si nu "Masa tacerii" ; monumentul reprezinta o masa care are in componenta 12 scaune, i-ar in mijloc s-ar afla Iisus Hristos;
-monumentul "Intregirii neamului" si nu "Poarta sarutului", deoarece fiecare dintre cei doi stâlpi este alcatuit din alti 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acesti stâlpi reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România; desi arata ca o poarta nu este nici pe departe asa ceva si are legatura directa cu eroii romani.?
Denumirile au fost schimbate de comunisti carora nu le-au placut numele date de Brancusi. Este trist ceea ce s-a intamplat si se intampla in continuare in Romania. Cred ca romanii, in ceea mai mare parte datorita dezinformarii nu au fost capabili sa scape de aceste denumiri si sper ca prin intermediul acestui articol poate ca se va mai schimba ceva.

Un suflet... un neam

"De ce mi-aţi luat cerul sfânt/Şi m-aţi zidit în mormânt/Sub boltă şi lespezi de ghiaţă/Sub valuri şi trâmbe de ceaţă?/De ce mi-aţi luat zările, /Şi mi-aţi ascuns depărtările/Săpându-mi groapă adâncăŞi-acoperind-o cu stâncă?/De ce mi-aţi luat ziua dalbă/Căldura, lumina cea albă/Şi mi-aţi dat noaptea cernită,/Geroasă şi nesfârşită?" [Ion Eremia, "Mi-e sete de cer"]. Acesta este strigatul sfasietor al unui fost general comunist inchis in infernul dintre patru pereti de la penitenciarul din Ramnicu Sarat. Povestea sa am aflat-o din paginile cotinianului "Gandul". Pentru mine a fost cu adevarat impresionanta. Dar sa rezum cele citite acolo. Ion Eremia adept infocat al comunismului este investit intr-o functie inalta de conducere a relativ noii oranduiri. [ toate astea se intampla cam prin anii '60].Noul statut i-a permis sa vada cu adevarat fata acelei dictaturi insuportabile si a decis sa scrie pe furis o carte pe care urma sa o trimita mai apoi peste granita. Tradat de prieteni, a fost condamnat la 25 de ani de detenitie. Ce a urmat este extrem de greu de relatat. Un tratament abominabil, depersonalizant, terifiant. Este greu de crezut ca astfel de lucruri s-au petrecut intr-un loc din secolul XX: batai cu varga pana la inconstienta, interdictii absurde [nu avea voie sa se reazeme de pereti, sa priveasca pe ingusta fereastra, sa schimbe macar o vorba cu ceilalti nici macar in soapta, acest lucru fiind permis doar 30 min pe zi], perchezitii la sange in cadrul carora erau verificate cele mai imposibile locuri. Este de la sine inteles ca mancarea era suficienta cat sa nu mori de inanitie, data in cea mai mare batjocura, celulele insalubre erau imbacsite cu mirosuri pestilentiale de fecale si "decorate" si cu straturi groase de igrasie. Trebuia sa fii extrem de intelept si puternic pentru ca in astfel de conditii sa nu o iei razna de-a binelea. Acolo erau inchisi numerosi intelectuali printre care si C-tin Noica. A reusit sa comunice cu acestia prin intermediului codului Morse.Eroul nostru s-a hotarat sa scrie un roman in gand si numeroase poezii pe care a reusit sa le publice dupa ce a fost salvat de amnistia din 1964. Memorialul "Insula Robinson" il apropie pe buna dreptate de scriitorul rus Alexandr Soljenitin ale carui scrieri precum "O zi din viata lui Ivan Denisovici" au aratat lumii intregi supliciile din gulagurile rusesti. Pentru mine acest memorial ca de altfel si scrierea lui Soljenitin mentionata mai sus reprezinta imaginea fidela a unei societati, intrucat fiecare element din interiorul penitenciarului are un corespondent in viata din exteriorul sau. A prezenta in modul cel mai sincer, fara exagerari toate acele fapte de domeniul sadomasochismului care frizeaza aria patologicului inseamna ruperea acelei masti mincinoase sub care s-a ascuns dictatura inumana care a distrus vietile unor oameni nevinovati. Tot ce s-a imtamplat sunt lucruri impardonabile care au lasat urme adanci in sufletul omenirii pot spune, iar repercursiunile vor continua mereu sa apara.

NU

Poate ca sunt eu adepta stilului clasic, poate ca imi place acel teatru incadrat intre anumite borne, dar lectura anti-piesei "Cantareata cheala" mi-a produs o mare deziluzie. Cei care citesc randurile astea vor spune cu siguranta ca nu am inteles-o, insa cred ca nu e asa. Mesajul este unul interesant, aduce in prim plan conditia omului in secolul XX, acea existenta golita de orice continut, acea ingrozitoare neantizare a fiintei umane care si-a pierdut definitiv ego-ul. Anularea identitatii personajelor si incercare tulburatoare de regasire, eliminarea coordonatelor temporale, patrunderea comicului pe terenul tragicului sunt elemente de o subtilitate abil disimulata.
Dar modalitatea de exprimare a reusit de-a dreptul sa ma sacaie. Poate ca tocmai stilul face din aceasta piesa din sfera absurdului ceva iesit din comun. Limbajul "sacadat", repetarea exasperanta a unor cuvinte a reusit sa ma faca sa imi pierd calmul initial. Ma uitam cate pagini mai am de rabdat. Parca eram intr-un cerc ale carui dimensiuni incepusera sa se micsoreze ametitor. Norocul a fost ca nu e chiar atat de vasta. Pe masura ce citeam speram sa gasesc macar ceva cat de mic pentru o cvasireabilitare. Tocmai aberatiile, vorbele care nu aveau niciun sens si care fac deliciul acestui gen m-au iritat, iar lectura a devenit un supliciu. E bine totusi ca nu mi-am pierdut rabdarea intr-atat incat sa abandonez lectura. De altfel ar fi fost o pierdere insemnata. Pot sa pun ramasag ca aceasta piesa a fost savurata din plin de adeptii suprarealismului care dupa parerea mea au viziuni asemanatoare prin excentricul si futurismul reprezentarilor. Titlul este de-a drepul hidos si nu are legatura cu nimic.
Gata, este suficient, am inteles. Nu imi place teatrul absurdului si am sa incerc sa il evit de acum inainte in cazul in care nu voiesc o perturbare a dispozitiei afective.
Tot clasicii precum Shakespeare si Moliere raman salvarea in fata acestor stiluri novatoare.

Asa este sau Cum se mai vede patul lui Procust

...in acel amurg de vara tarzie copilul cu ochii plansi asezat pe un imens trunchi de stejar privea orizontul purpuriu care se zbatea sa nu fie inca zdrobit de intunericul ce avea sa se astearna. Se simtea ranit pentru a doua oara, acum de natura care parea sa ii fie si ea potrivnica. Cerul stacojiu era rupt din sufletul sau. Isi venea eul impanzit in tot vazduhul, iar trairile din acea clipa ii aduceau in fata ochilor cele mai lugubre idei. Acum intelegea pe deplin care era rolul sau in toata hora la care luase parte. Se simtea inselat, isi vedea naruite cele mai arzatoare visuri, era doborat de ceea ce urase el poate cel mai mult . Ii venea sa alerge, sa se urce in varful unui munte inalt de unde sa urle din toti raraunchii despre adevarul care i-a fost insfacat fatis, despre lucruri inexpugnabile si imuabile in acelasi timp. Dar nu va face asta niciodata. Era peste puterile lui. Iar asta nu pt ca era slab, ci pentru ca sistemul sau de gandire era deasupra a tot ce i se petrecea in fata ochilor. Iar din acea clipa a ramas sa dea un raspuns la intrebarea: se va opune cu stoicism la tot cinismul acela mizerabil de care era dezgustat la fiecare pas, cu riscul suprem al sucombarii finale, sau isi va manji creierul cu acele conceptii otavite de imoralitate?

E doar literatura...

"Oamenii, leii , vulturii si potarnichile, renii cu coarne inramurate, gastele, paienjenii, pestii cei tacuti ai apelor, stelele de mare si cele ce nu puteau fi vazute cu ochiul liber, intr-un cuvant toate vietatile, toate, toate s-au stins dupa ce au incheiat tristul cerc al vietii lor... Sunt mii de veacuri de cand pamantul nu mai poarta nici o fiinta vie, si aceasta biata luna in zadar isi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc tipand in lunca si carabusii nu se mai aud in cranguri de tei. E frig, frig, frig... E pustiu, pustiu, pustiu... E infricosator, infricosator, infricosator... (Pauza) Trupurile fiintelor vii s-au desfacut in pulbere si materia cea vesnica le-a prefacut in pietre, in apa, in nori, iar sufletele tuturor s-au contopit intr-unul singur. Si sufletul lumii sunt eu... Eu... In mine e sufletul lui Alexandru cel Mare si al lui Cezar, si al lui Shakespeare, ai al lui Napoleon, si sufletul celei din urma lipitori. In mine constiinta oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor si imi amintesc totul, totul, totul si retraiesc in mine fiecare viata in parte."