Cioclu, ia defunctul asta de-aici!

Mingea se rotea lenesa in aer de parca ar fi vrut sa se opreasca in fiecare secunda si ne asculte tacere care ne apropiase. O priveam.. mi se parea atat de frumoasa atunci sub soarele copt de vara mistuitoare de suflete curate. Parul ei cu reflexe uimitoare de vis trezit nu era modelat decat de inertia trupului prins in febra jocului. Dar imediat ce corzile rachetei mele sbarnaira abia perceptibil cazui din cuantica mea reverie. Atunci nu gandeam nimic, nu mai auzeam pe nimeni langa mine desi nu eram singuri. Ma simteam singur cu ea sub dogoarea prea plina din care isi trageau seva simtirile mele. Niciun chiot strain de noi nu ma mai atingea. Ma invelise o pelicula diafana de puf si parfum de departe, parca abia eliberat dintr-o cutiuta care il tinuse prizonier atata vreme. Doar mingea acea simbolica prin insasi infatisarea ei mai putea interveni in ludicul nostru atat de copilaresc, etern, dar nu pentru a spulbera clipa, ci doar ca mesager al acestei plapande istorii. Plapanda deoarece nu imi amintesc sa ii mai fi vazut chipul vreodata, dar ma simtea de parca ne-am fi cunoscut de la inceputurile lumii..
In sfarsit.. ma trezi in mijlocul strazii. Trupul imi era pur si simplu anesteziat ca si cand ar fi supravietuit unei avalanse de pietre care ma vizasera in mod deosebit. Orice gand imi era perfect egal fie ca era vorba de mine, de un prieten drag sau de eu stiu ce spita umana din inima desertul Australiei. Din loc in loc un zambec larg de fata cu ochii verzi si fata albicioasa mi se lipsea de obraji, dar in urmatoarea clipa il simteam perfid si dezgustator. Parca eram un blamat inchis intr-o cusca invizibila si artat cu degetul de ceilalti care se holbau cu priviri aspre la mine. Nu stiam ce acuzatii imi aduceau oamenii acestia, dar raceala si repulsia lor o simteam pana in adancul madularelor. Drumul, acelasi drum pe care il parcursesem de atatea ori in maximum un sfert de ora acum nu numai ca dura infinit mai mult, dar mi se parea strain ca si cand strazile acum le-as fi vazut intaia oara. Ma simteam oribil. Parca eram o fiinta aluneca aici de pe o planeta indepartata. Imi venea sa urlu, sa ma pravalesc in genunchi, sa-mi lipesc carnea de lespedea terna de marmura aspra. Imi pierdusem orice control asupra subconstientului pe are il crezusem atat de umil. O ura nestavilita imi inunda mintea. Eram in culmea unei furii vecine cu nebunia din ospicii ferecate cu multe lacate. Imi venea sa distrug fiecare fiinta care imi urmarea miscarile. Nu mi-as fi inchipui vreodata ca ma va stapani o asemenea stare de spirit. Tocmai cand ma simtisem atat de stapan pe mine lucrurile capatasera o intorsatura uluitoare. Ce spirite inexorabile s-au jucat cu mine si m-am manuit cu o asemenea abilitate. Nu mai stiu cum am ajuns acasa. Imi luai o carte la intamplare. Deschisei la prima fila. Citi cateva fraze, dar gandurile mi se pierdeau intr-un subteran abject. Nu mai iesi din casa aproape o saptamana..

Disertatie sentimentala

Departarea de lumea blogului, voita sau nu, m-a adus in imposibilitatea de a mai scrie doua fraze. Cuvintele mi se pierd undeva intre neuron si efector precum ceata deasa intr-o genune daimonica incandescenta. O mie de ganduri imi napadesc creierii, dar din aceasta invalmaseala teribila nu reuseste sa se cristalizeze decat vagi emotii si infinita melancolie. Melancolie pentru ca acum la final de liceu regret ca ma despart de o "cladire veche, cu ziduri groase ca de cetate, in stilul Universitatii vechi" care m-a protejat de agitatia trepidanta a nimicurilor grandioase. Acolo am trait fiecare clipa, am plans si am descoperit oameni deosebiti care m-au invatat sa privesc si in sus, cat mai sus. Acolo am cunoscut fiinte himerice coborate din "sferele albastre ale constiintei pure" din ale caror idei mi-am plamadit aripi gracile. Acolo s-a nascut cea mai mare iubire, o iubire platonica de altfel care mi-a zagazuit trupul imuabil de o lume care se invarteste amentitor, centripet in jurul ideii de absolut.Am inteles ca intreaga combustie a fiintei mele sub presiunea influentelor externe sau nu a mazgalit o noua fila dintr-o carte cu pagini tot mai albe. As mai regreta doar putine lucruri, de altfel meschine. Am inteles ca lumea e o scena iar oamenii sunt actantii, talentati sau cabotini, am cunoscut si lumea "din spatele scenei". Am trait experiente numeroase carora trebuie sa le fiu recunoascatoare pentru felul in care sunt azi. Ar fi mai multe de spus, dar simt cum tastele incep sa inghete, iar clepsidra mi-a luat cu ultimele granule de nisip care se coboara grabite toata... (ex abrupto) Voi reveni!