Omagiu

Ludwig van Beethoven-Sonata lunii

De ce te-ai stins atât de timpuriu fiinţă fără de păcat cu ochii blânzi plini de o viaţă furată? Te conjur să mă ierţi. Te conjur să mă ierţi şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Imprecaţia unei providenţe neiertătoare mă aduce în această situaţie. Nu te-am uitat nicio clipă cu toate că eram un copil şi cu toate că am părut un taciturn egoist şi rece. Erau doar aparenţe. Nu a fost şi nu este nimic adevărat. Vreau să iţi văd chipul luminat printre frunzele cireşului de razele sorelui fericit de vară şi să iţi zâmbesc. Ştiu că atunci ai fi zâmbit la rândul tău şi că acea clipă iţi alunga multe zile amare. Cine şi cu ce drept mi-a furat acestă bucurie? Nu am meritat aşa ceva! Dar ce mai pot face eu acum? Doar să iţi privesc lespedea rece, să iţi dăruiesc un trandafir înghetat care odata cu lacrimile fierbinţi care mi se rostogolesc pe obraji să iţi aline infinitele tristeţi singuratice. Te iubesc! Şi te-am iubit în orice secunda! Nu trebuia să mă părăseşti atât de devreme. Mi s-au lipit de creieri momentele tale de dăruire prin bunătate angelică, iar eu nici nu am apucat să iţi spun două cuvinte simple şi sincere: iţi mulţumesc. Nu am apucat, iar acum mă simt ca un copac fără frunze în mijlocul unei câmpii. Da, dar atunci am fost un copil care a simţit enorm, dar care nu a reuşit să scoată nici măcar un sunet. Dar tu de ce nu ai mai avut răbdare să mă aştepţi? Te-a răpus singurătatea perfidă care a început să îmi dea şi mie târcoale. Când te-am privit ultima oarâ nu am realizat nicio clipa, nu am putut să înteleg atunci nimic. Dar acum se revarsă asupra mea potopuri de amintiri şi de remuşcări. Timpul a făcut ca eu să exist acum şi nu mai înante. Nu e nimic de făcut. Îmi pare rău pentru tot, dar mai ales pentru tine. Nu uita că te voi iubi mereu.