Chiar eu sunt unul dintre cei doi oameni de pe peron; o carte în care nu sunt doar el şi ea, ci noi, o carte despre viaţă, o alegorie împânzită de laitmotive şi simboluri care mai de care mai ciudate, o vastă parabolă a aflării sinelui în mijlocul pustiului şi al singurătăţii. Cele două personaje, în disperare de cauză (el, exasperat de îmblânzitorii de cobre, ea de dresorii de câini care spărseseră toate becurile de pe străzi) fug din oraşul unde locuiesc şi ajung intr-o gară pustie. Această gară se află în apropierea unei paduri, lângă un stufăriş, iar în spatele ei domnesc doi plopi şi un artar bătrân. Am menţionat aceste amănunte pentru că mi s-au părut semnificative. Incursiunile celor doi în aceste împrejurări ( el merge de mai multe ori in stufăriş unde este ameninţat de îmblânzitorii de cobre de care totuşi nu scăpase, iar apoi merg amândoi în pădure care era mult mai departe decat păruse pentru a descoperi că traversele se pierdeau în nisip; tăierea artarului care facea un zgomot înspăimantator) formează o adevărată odisee a cunoaşterii propriului eu. Adesea existenţa personajelor se află la limita dintre realitate şi oniric şi chiar între viaţă şi moarte: profesorul visează acei paşi din apropierea mării pe care îi vede mai apoi în pădure, lângă imensul deşert; în oraş i se returneaza mereu o monedă cu Robespierre pe care o regăseşte în vis pe plajă. Procesele pe care le tratează, mai întâi acasă, în gând, apoi cu voce tare în prezenţa Eleonorei sunt încercări de descoperire a dreptăţii, a binelui, a adevărului, dar care se soldează întotdeauna cu o remiză, de unde concluzia că nu se poate exprima niciodată ceva definitiv. Omul este o fiinţă duală, o fiară şi un dumnezeu, un şobolan şi un sfânt. El există pe trei coordonate: frica, amintirea şi aşteptarea. Des evocaţii îmblânzitori de cobre şi victimele acestora care apar în tot cuprinsul cărţii dovedesc vulnerabilitatea omului care poate trece cu cea mai mică uşurinţă de partea cealaltă, aproape imperceptibil, instinctual.
"Viaţa pe un peron" este o carte care te fascinează de la primele pagini prin ineditul formulei şi a modului de abordare. Cititorul se ataşeaza uşor de cei doi de pe peron şi se simte de parcă i-ar cunoaşte dintotdeauna şi pentru că prin ei se regăseşte. Octavian Paler deţine tot meritul unei scrieri de excepţie care îl înscrie în cercul select al literaturii româneşti postbelice de calitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu