Imi doream sa vad spectacolul asta de acum aproape cinci ani cand a fost montat si cand inca locuiam in provincie. Iata ca azi am fost sa-l vad.
Piesa in sine, textul scris de Camil Petrscu are o valoare incontestabila, iar daca ar fi redatat in mare asa cum zace el in cartile mele din biblioteca cred ca ar fi un mare plus. Poate sunt eu conservator, dar nu sunt de acord cu adaugirile care, in loc sa faca lumina in mintea spectatorului mai putin camilpetrescian, transfera semnificatiile unui teren strain celui voit de autor.
Gelu Ruscanu, insetatul de absolut (Liviu Lucaci in varianta vazuta de mine) s-a incadrat in limitele personajului cu tristeti metafizice si stapaniri ale clocotului intern obsedant, cu priviri sfredelitoare forand lumi paralele, cu nelinisti si pasiune debordanta.
Maria Sinesti a fost o prezenta dezamagitoare, fara dualismul de care pomeneste la un moment dat ( o fiinta josnica si alta sangerand pentru faptele celeilalte). Nu am vazut "nevropata" capabila de fapte exraordinare, nu am vazut pe chipul ei nicio secunda vreun petec din calamitatea situatiei in care se afla.
Imi pare rau ca trebuie sa spun asta, dar uneori scenele mi s-au parut vulgare, spun asta mai ales ca autorul nu a dorit niciodata sa accentueze latura carnala a semnificatilor.
Un fapt important de consemnat mi se pare absenta suicidului din final cu revolverul inlocuit de o scena simbolica de "plecare" pe urmele tatalui. Resortul piesei se afla in acea sinucidere care trebuia neaparat sa se petreaca sunt ochii holbati ai spectatorului incordat si infiorat de neindupletarea acestui om de a se ridica de la masa vietii fara sovaire. Aceasta fiinta care nu suporta ideea unui cerc patrat sau ca 1+1=3 este invinsa de propriile sale idealuri inradacinate intr-o societate fragila plina de noroi politic si infamii abominabile. Este insetat de absolutul in iubire si in justitie, judeca dupa legi cosmice, reci, valoreaza ca gazetar atat cat valoareaza inteligenta sa, este el insusi prin tot ceea ce face, are trupul transparent de atata intransigenta. Pentru el, orice abatere de la o ideea sau lege este echivalenta cu anularea acesteia, pentru el nu exista exceptii, nu exista mila in numele omenirii. Pentru ca tot ceea ce vizeaza el este deasupra a ceea ce un om normal poate gandi. "Periculos mod de a vedea lucrurile" ii spune la un moment dat un tovaras de la redactia "Dreptatii sociale" dupa ce intelege aspiratiile personajului care, foarte orgolios isi fixeaza repere intangibile care il vor prabusi. Vestea sinuciderii tatalui sau, pe care il crezuse mort in urma unui accident de vanatoare ii anihileaza intreaga fiinta, iar constiinta sa sfaramata este acum in gol, nu mai are niciun punct de sprijin. Vanitatea sa socoteste ca doar moartea este singura solutie onorabila pentru incheieea socotelilor.
Un spectacol dens, greu de digerat, presarat cu treziri la realitatea realizare de oamenii simpli de la redactie sau de cei sositi in vizita.
Iar imi vine in minte ideea ca autorul acestei piese este genul de dramaturg care se citeste acasa in fotoliu si ale carui personaje capata viata doar in spectacolul imaginat de mintea cititorului indragostit de Camil.
