Arbeit macht frei

Sunt ud până la piele. Am pe mine câteva haine subţiri pe care le-am luat acum o săptamână de la popotă. Acum sunt acoperite în totalitate de noroaie întărite care se topesc din cauza apei. Sudoarea mi se prelinge pe tâmple, iar în picioare nu îmi mai simt bocancii scofâlciti din cauza apei care s-a cuibarit înăuntru. Un fior îmi învăluie spinarea. Am mers doua ore printr-o ploaie sacadată şi rece de octobrie pentru a ajunge aici, în iadul dintre munţi. Îmi tremura tot trupul. Dacă mă zareşte cineva voi fi ucis. Nu ştiu dacă mişcarea convulsivă a trupului meu e de la umezeala hainelor care acum îmi intra in oase sau din cauza temerii. Ştiu doar că mă năpădeşte un sentiment de triumf în numele dreptăţii şi al milei. Asta mă face să nu mai simt oboseala muşchilor care au început să aibe contracţii involuntare din ce în ce mai dureroase. În faţa mea se află o înaltă clădire cu mici ferestre foarte rare. Pereţii au o culoare care te descurajează, un gri înăsprit de ploaie şi de soare. Ghicesc nişte ziduri groase ca de fortăreaţă veche. Când am ajuns în interior, am gasit ceva care nu poate fi imaginat. Pentru câteva secunde am fost năucit, nu mi-am putut reveni. Cred că am zăcut leşinat clipe in şir pe podea pentru că atunci când m-am trezit eram întins pe caldarâm. Mă aflam într-un lung coridor luminat din loc in loc de feştile muribunde. De o parte şi de alta se aflau zăbrele groase şi reci în spatele cărora erau îngrămădiţi mulăi oameni într-un spaţiu mult prea mic. Locul nu era aerisit aprope de loc, aşa că un miros greu de sudoare şi dejecţii mi-a adus o stare de leşin. Numai că de această dată nu am mai fost surprins şi am reusit să mă ţin pe picioare. Mi-am târât picioarele în susul culoarului ghidat fiind de lămpile obosite şi având în alertî instinctele de conservare îi intuiţie. De-abia acum sunt frapat de un lucru pe care nu l-am observat până acum. Când am intrat aici nimeni nu m-a strigat, nimeni nu mi-a aruncat vreun cuvant, nici de ocară, nici pentru o potenţială salvare. Simţeam că strigătele lor se pierduseră în abis odata cu absurditatea recluziunii. Degeaba se opinteau cu ultima vlagă, degeaba deschideau gura, cuvintele nu se cristalizau. Am auzit din când în când scurte gemete de parcă ar fi pârâit un os lung, dar nu le-am putut stabili proveninţa. Recunosc că am zărit câteva mâini scheletice strecurându-se printre gratii, dar au rămas întinse şi fără să se agite câtuşi de puţin. Aceste fiinţe pierduserţ orice sperantă că ireparabila greşeala care fusese comisa asupra lor va mai fi vreodata îndreptată. Deodata am realizat întru totul ceea ce se petrece în jurul meu. Mintea mea s-a oprit in loc. Am fost de-a dreptul buimăcit ca după o lovitură cu sete în moalele capului. Cu ce drept ideea unui rang superior a putut comite fapte atroce? Va da vreodată o asemenea stupiditate monstroasă socoteală cuiva? Poate că da. Dar mai important este ceea ce exiastă la doi paşi de mine. Unii cred că moartea este perfecta, că nu există nimic sa o întreacă. Acum cred că este ceva pe deplin fals. Abjecţia umană şi umilinţa au fost împinse până în pânzele albe. Există ceva mai terifiant? Moartea este gluma proastă a unui pântecos lacom. Pentru cei de acolo din spatele gratiilor este o adevărată Nirvana. Am început să fac paşi înainte. Voiam să le privesc figurile, dar majoritatea stăteau pe brânci, cu faţa în joc, extenuaţi. Am văzut câteva feţe înjunghiate de foame şi de durere. La un moment dat lumina nu s-a prelins mai departe. Atunci m-am oprit. Eram pironit de spaima. Mai ştiu doar că am tras cu ură zăvorul unei uşi şi am simţit căldura unui trup gracil ca de fată..