Parcul cu umbre din trecut

Patima rosie- Mihail Sorbul

Descendenta din "Napasta" lui Caragiale purtand influente din Cehov, Ibsen si Gorki,"Patima rosie", "comedia tragica" in trei acte, asa cum o numeste autorul se inscrie in categoria dramaturgiei psihologice de la inceputul secolului XX.
Tema piesei, desi ieftina, cu accente de melodrama dezvaluie strafundurile sufletesti ale unor personaje cuprinse de o anume stare maladiva care evolueaza pana la a fi in stare de a saravsi crima.

Tofana, studenta la Litere si Filosofie este intretinuta de patru ani de fiul unui senator bogat (Castris) cu care refuza sa se marite. Este o intelectuala ratata care nu are aspiratii culturale prea inalte, dar care isi doreste sa parvina prin ascensiunea pe scara sociala folosinsu-se de situatia in care se afla. Fiinta sangvina, este mereu poruncitoare, de un orgoliu nemasurat desi accepta sa traiasca intr-o mocirla morala a falsului si degradarii. Cuprinsa de patimi fara margini, este capabila de fapte abominabile atunci cand se simte jignita si dorintele nu ii sunt implinite. Traieste sub zodia hedoniei, vrea mai mult de la viata, impinge limitele in locuri greu de imaginat, considera ca este datoare sa lupte pentru a fi fericita, socotind ca un intelectual trebuie sa invinga fatalitatea(asta il deosebeste de ceilalti). Nu este incantata de predecesori cu toate ca are porniri carnale care o apropie de acestia. Se foloseste fara scrupule de Castris si de familia acestuia, nu numai interesul propriu, transformandu-l pe acesta intr-un adevarat sclav. Il batjocoreste fara retineri, este mandra si poruncitoare. Scena din final in care savarseste crima apoi se sinucide este revelatoare pentru evolutia personajului care in cele din urma sfarseste prin anulare. Aici se observa intentia punitiva a autorului indreptata spre personajele negative, ajunse pe cea mai joasa treapta a involutiei din punct de vedere moral. Si celelalte personaje se afla sub semnul ratarii si al decaderii ( varul Tofanei, Sbilt si Rudy), afara de Crina si Castris.

Sbilt profita de situatia verisoarei sale pentru a primi bani si el bani pe care ii bea, crede ca va fi autorul unui "op monumental" din care n-a scris nici macar un rand, este raissoneurul prezent in aproape toate momentele cheie ale piesei. Foarte mandru de bunicul sau care a fost hingher, are porniri morbide discutand despre propagarea sinuciderii si despre extinctia rasei umane in speranta unei purificari sufletesti. Este de un inalt cinism, are palide mustrari de constiinta pentru ceea ce face, este unul dintre acele "gunoaie" ale societatii, este unul dintre acei oameni inutili lumii si asa decadenta si sufocata de moravuri joase.

Rudy este asemenea lui Cellino din "Act venetian", este un superficial fara margini, o copie palida de Don Juan. Isi recunosate inclutura si faptul ca a pierdut vremea vizitand toate tarile Europei, "in afara de Rusia si peninsula Scandinava" pentru ca acolo, fie e prea frig, fie "femeile sunt prea culte". Spera in redresarea sa morala prin intoarcerea in tara, insa cedeaza insistentelor Tofanei si pornirilor navalnice ale acesteia. De altfel el ii este inferior, cel putin din punct de vedere intelectual. Superioritatea Tofanei asupra lui este intinsa asupra intregii sale personalitati, iar cand i se opune il ucide ca un caine de focuri de revolver.

Castris si Crina, personajele neatinse inca de decadenta care ii inconjoara sunt niste victime, fiecare in felul sau. Sunt capabili sa se sacrifice pana la abstinenta pentru Tofana, Castris este dispus sa ii uite toate greselile pentru a se casatori cu ea, iar Crina este prietena si colega dispusa sa ii cedeze pana si logodnicul. Dincolo de acest aspect, Castris este un arogant camuflat prin nemarginita negerozitate uneori groteasca.

Este interesant de urmarit evolutia Tofanei care ii subjuga pe cei care o inconjoara pana la anulare. Fiinta voluntara, se distinge prin taria de caracter de care da dovada. Autorului ii revine meritul unei fine analize a psihologiei feminine prin sondarea trairilor interioare si punerea in lumina a culmilor sufletesti.

Omat si pietre

Uneori mi se infatiseaza in fata ochilor copaci dezradacinati, mai axact copaci cu radacinile in sus si cu coroana sub pamant. Alteori vad deodata flori multe, multe cu tepi imensi crescand necontenit.
Cand privesc in jurul meu simt cum un vartej covarsitor imi insfaca trupul si in miscarea aceea turbionara, ametitoare imi sunt azvarlite celulele in alta galaxie. Ma simt sufocat, parca toata lumea imi fura oxigenul si se uita lacoma la mine cum imi dau duhul. Nu mai am loc aici. Cred ca au trecut doua luni de cand n-am mai scos o vorba. Probabil ca nu mai e mult pana cand o sa uit sa mai vorbesc. Dar cu siguranta nu o sa uit sa scriu. Am scris in fiecare zi cel putin douasprezece pagini cu creionul pe care mi l-ai daruit de ziua mea. Dar daca stau mai bine sa ma gandesc daca o tin in ritmul asta nu o sa mai am cu ce scrie pentru ca in fiecare zi se pierde cel putin o zecime din creionul cel alb cu rosu. Nu stiu ce voi face. Voi scrie cu litere din sangele clocotind de onoare si demnitatea al strabunilor sub al caror mormant ma scol in fiecar zi.
Sunt terminat. Am ajuns la capatul rabdarilor. Si acei putini prieteni cu care ma vedeam rar par a fi fost inghititi de ape. N-am mai intalnit picior de om bun de multa vreme. Tot corpul il simt amortit, sunt secatuit de orice vlaga. Ma tarasc precum un animal mort de foame.
Din fericire imi simt afectata doar bucatica vremelnica a eului meu. Resorturile fiintei mele sunt inca tari acolo unde s-a inradacinat adanc si se incapataneaza sa nu se clinteze nici macar cu un milimetru. Nu trupul ma face sa sufar atat prin chinurile la care este supus. Adevaratele suplicii vin de acolo, din adancurile sferelor albastre ale constiintei mele. Nu trec dou-trei secunde si simt cum o greata infinita imi invadeaza viscerele toate. O tristete transendentala mi se lipeste de creieri si figura mi se cripseaza intr-un spasm cumplit. Am pumnii inclestati de atata indignare . Am fost intotdeauna precum floarea de colt care este mereu culeasa in varf de munte si care este protejata de lege de teama sa nu dispara din cauza aviditatii stupide. Iar floarea asta, parca stiind ce o asteapta se urca sus, tot mai sus unde va daunui mereu.
Nu inteleg de ce toti oamenii pe care ii intalnesc imi rostesc aceleasi cuvinte. Toti imi spun: "Dute si cumpara mere". Am inceput sa cred ca isi bat joc de mine si nici nu mai imi ridic privirea spre ei sa vad daca rad perfid sau nu. E adevarat ca nici inainte de le-am raspuns ceva, dar acum am devenit inert la frazele lor. Le simt precum o minge, care, izbita cu putere de un zid se intoarce de unde a venit. In fiecare zi fete lor devin din ce in ce mai zbarcice si mai fade. Simt ca toti se vor transforma intr-o zi in rauri, rauri negre de cinism negru si abject carnal nebun. Si efluviile astea crescand nemasurat ma vor ineca pe nerasuflate fara ca sa fi apucat sa las vreo urma a dorintelor sau a ideilor mele aici. O sa incerc sa ridic o piatra comemorativa. Poate o vor gasi intr-o zi niste arheologi dibaci peste multe secole. Voi scrie asa: "Aici mi s-au inmuiat genunchii cand am privit cerul senin...".

Alter ego

Sunt un dezavuat al ceasornicului meu interior.
Sunt un artist inspaimantat de propria lui creatie.
Sunt un boem cu pasiuni inaccesibile.
Sunt un astmatic in varful muntelui cu aer tare.
Sunt un cactus fericit sub soarele de libertate.

Doua vorbe despre "Jocul ielelor" de la TNB

Imi doream sa vad spectacolul asta de acum aproape cinci ani cand a fost montat si cand inca locuiam in provincie. Iata ca azi am fost sa-l vad.
Piesa in sine, textul scris de Camil Petrscu are o valoare incontestabila, iar daca ar fi redatat in mare asa cum zace el in cartile mele din biblioteca cred ca ar fi un mare plus. Poate sunt eu conservator, dar nu sunt de acord cu adaugirile care, in loc sa faca lumina in mintea spectatorului mai putin camilpetrescian, transfera semnificatiile unui teren strain celui voit de autor.
Gelu Ruscanu, insetatul de absolut (Liviu Lucaci in varianta vazuta de mine) s-a incadrat in limitele personajului cu tristeti metafizice si stapaniri ale clocotului intern obsedant, cu priviri sfredelitoare forand lumi paralele, cu nelinisti si pasiune debordanta.
Maria Sinesti a fost o prezenta dezamagitoare, fara dualismul de care pomeneste la un moment dat ( o fiinta josnica si alta sangerand pentru faptele celeilalte). Nu am vazut "nevropata" capabila de fapte exraordinare, nu am vazut pe chipul ei nicio secunda vreun petec din calamitatea situatiei in care se afla.
Imi pare rau ca trebuie sa spun asta, dar uneori scenele mi s-au parut vulgare, spun asta mai ales ca autorul nu a dorit niciodata sa accentueze latura carnala a semnificatilor.
Un fapt important de consemnat mi se pare absenta suicidului din final cu revolverul inlocuit de o scena simbolica de "plecare" pe urmele tatalui. Resortul piesei se afla in acea sinucidere care trebuia neaparat sa se petreaca sunt ochii holbati ai spectatorului incordat si infiorat de neindupletarea acestui om de a se ridica de la masa vietii fara sovaire. Aceasta fiinta care nu suporta ideea unui cerc patrat sau ca 1+1=3 este invinsa de propriile sale idealuri inradacinate intr-o societate fragila plina de noroi politic si infamii abominabile. Este insetat de absolutul in iubire si in justitie, judeca dupa legi cosmice, reci, valoreaza ca gazetar atat cat valoareaza inteligenta sa, este el insusi prin tot ceea ce face, are trupul transparent de atata intransigenta. Pentru el, orice abatere de la o ideea sau lege este echivalenta cu anularea acesteia, pentru el nu exista exceptii, nu exista mila in numele omenirii. Pentru ca tot ceea ce vizeaza el este deasupra a ceea ce un om normal poate gandi. "Periculos mod de a vedea lucrurile" ii spune la un moment dat un tovaras de la redactia "Dreptatii sociale" dupa ce intelege aspiratiile personajului care, foarte orgolios isi fixeaza repere intangibile care il vor prabusi. Vestea sinuciderii tatalui sau, pe care il crezuse mort in urma unui accident de vanatoare ii anihileaza intreaga fiinta, iar constiinta sa sfaramata este acum in gol, nu mai are niciun punct de sprijin. Vanitatea sa socoteste ca doar moartea este singura solutie onorabila pentru incheieea socotelilor.
Un spectacol dens, greu de digerat, presarat cu treziri la realitatea realizare de oamenii simpli de la redactie sau de cei sositi in vizita.
Iar imi vine in minte ideea ca autorul acestei piese este genul de dramaturg care se citeste acasa in fotoliu si ale carui personaje capata viata doar in spectacolul imaginat de mintea cititorului indragostit de Camil.