Teatrul de ieri si de azi

MOTTO: “Ridendo castigat mores”
Sali de spectacol umplute pana la refuz, toalete impecabile, misterul de dinaintea ridicarii cortinei, auzul gongului, piese de anvergura ale marilor clasici reprezentate in culoarea epocii atat prin decoruri bogate cat si costume extrem de sugestive sunt deja elemente ale trecutului, ale unei ere demult incheiate.
Dar cu ce au fost insa inlocuite aceste elemente nelipsite dintr-un spectacol de teatru? Cu niste comedii facile, actuale, care il iau in balon pe omul modern (teatrul de consum), care, bineinteles, nu necesita prea mult talent si nici preocupare, decoruri sumare, actori cu doua trente pe ei sau chiar despuiati de tot. Iar acum urmeaza publicul care se prezinta in conformitate cu cele de pe scena pe care chiar el insusi le-a modelat dupa gusturile si tendinte. Rochiile de seara si costumul cu papion au fost inlocuite de tinute lejere, jeans cu adidasi sau chiar trening, bunul simt a fost dat pe neobrazarea de a nu inchide mobilul in timpul spectacolului si de a comenta cu voce tare intr-un mod de-a dreptul vulgar ceea ce se petrece pe scena.
Cu mare regret, dar calitatea spectacoleleor, daca este sa o comparam cu cea din trecut a scazut dramatic. Tot actorii invarsta fac sarea si piperul, dar dupa ce se vor duce si ei cu cine mai ramanem? Este o problema care implica atat scoala de teatru cat si societatea romaneasca intr-o globalizare perpetua. Prin piese ieftine care “se vand” teatrul modern a fost golit de substanta, tearul de azi nu iti mai da “tema pentru acasa”, nu te mai pune pe ganduri atunci cand te inchizi in camera ta, ci doar iti vin in minte lucrurile de zi cu zi imediat dupa ce ai parasit sala de spectacol. Te simti ca si cand nu ai fi fost intr-un loc de cultura ca sa iti mai clatesti neuronii si asa imbacsiti de tampeniile de la TV.
Din pacate, odata cu substanta teatrului s-au golit si salile de spactatori.De ce? Pentru ca in secolul XXI publicul este interesat de alt tip de relaxare, este mult mai comod sa stai in fata calculatorului sa navighezi pe marile inspumate de monstrii virtuali ale interbetului sau sa pierzi timpul in fata televizorului urmarind emisiuni stupide despre oameni care nu stiu pe ce sa mai arunce cu banii. Tot la indemana oricui este sa vada de la el de acasa ecranizarea unei piese care de multe ori se dovedeste o distorsiune a sursei de inspiratie sau sa bantuie cu amicii prin bodegute irosind timpul de pomana. Cartile sunt excluse din start. Sunt extrem de putini cei care mai au in zilele noastre o astfel de preocupare, cam la fel de putini ca si iubitorii de frumos, categorie in care se include si teatrul. Genul dramatic, o alternativa pentru cei carora nu le place sa citeasca se dovedeste a fi repudiat.
Tinerii sunt obligati de catre profesori sa vina la teatru pentru ca altfel primesc nota mica, insa mai bine ar ramane acasa. Excluzand faptul ca orice vizionare de spectacol presupune o prealabila documentare, acestia sunt pusi pe glume, uita unde se afla, nu sunt captati de absolut nimic din ceea ce se petrece in fata lor si incepe rumoarea. Pe buna dreptate ceilati sunt deranjati, se enerveaza, nu pot sa mai urmareasca nimic si astfel o seara care s-a vrut agreabila se transforma in ceva neplacut.
Dar unde este publicul matur, cel care ar trebui sa inteleaga cel mai bine fenomenul teatral? Fie scarbit de atata mediocritate prefera sa ramana acasa si sa savureze o carte buna, fie, ceea ce este mai grav, este atat de plafonat incat nu se mai poate gandi si la hrana sufletului, fiind preocupat de giftuirea cu gratare si mititei la iarba verde in acompaniementul deja arhicunoscut al manelelor. Aici intervine mentalitatea aceea paguboasa a romanului care necesita timp indemungat si o asidua munca de lamurire pentru o cat de mica schimbare. Romania sta extrem de prost la capitolul promovare a culturii in genaral. Campanii majore in presa scrisa si cea audio-vizuala pentru diseminarea elementului teatral nu sunt, sau daca sunt trec aproape neobservate, pentru ca aceasta presa prefera ceea ce se cauta, caci prezentand un strop de arta ii scade audienta si, deci este in pierdere; scoala romaneasca nu are nici un fel de interes sa deschida ochii copiilor ca exista si ceva mai bun decat fumatul sau sedentarismul in masa la care ii predispune.
Daca ne luam dupa zicala “Speranta moare ultima” singura solutie ramane speranta ca vor aparea oameni care vor salva starea actuala de fapt si ca adevaratul teatru nu se va stinge odata cu epoca vitezei...

"Asa-s de negri ochii tai, lumina mea"

Te rog, Doamne, lasa-ma sa ma atarn de acest vis utopic, sa il strang in palme si sa il transform intr-o clipa de adevar.
Vreau sa dorm pentru o vesnicie sa nu mai cunosc nimic despre aceasta comedie dezgustatoare care mi se infatiseaza la fiecare pas, sa ucid ielele blestemate cu aceeasi arma otravita cu care m-au injunghiat pentru a intra in hora innebunitoare a ideilor. Vreau sa fiu iar la marginea lumii, la un pas de genunea innegurata de fumul inecacios al masinilor harbuite de greselile trecutului, fiecare fibra a corpului sa simta frica de propriul eu. Doar atunci voi reusi sa pretuiesc valoarea inegalabila a aeruui pe care il respir chiar in acest moment, sa zambesc fara motiv sa ma napadeasca o beatitudine debordanta doar la auzut batailor inimii. Stiu cum sa supravietuiesc atunci cand innot in suvoaiele inghetate si pline de sloiuri ale provocarilor.
Imi vin in minte cateva versuri de Blaga! Tresar...

Finis

Pentru ca o anumita perioada din era scrierilor pe aceasta pagina s-a incheiat va las in compania domnului K. Veti citi postari scrise in acelasi stil ca si cel de pana acum, cu diferenta ca acestea care vor urma vor purta semnatura domnului K. Domnul K va insemna aici atat zbuciumul constiintei sale distorsionate, cat si elemente obiective care nu reprezinta altceva decat o pauza din acea cursa fara de sfarsit pe care este obligat sa o traiasca prin prisma fiintei sale...

Frumusete pierduta

Itinerariu: Craiova- Drobeta Tr. Severin- Orsova- Baile Herculane si retur

***Insemnarile unui turist intarziat***

Multi se intreaba ce mi se pare atat de frumos intr-o localitate paraginita si parca de toata lumea uitata precum Baile Herculane pe care ei o dispretuiesc. Poate simplul fapt ca are o istorie atat de veche strans legata de latinitatea pe care o simt curgandu-mi in vene; tot ce o leaga de trecutul acela pe care eu il proiectez la nivel "mitologic" de la terme la arhitectura, de la strazi la statuile acelea cojite de indiferenta. Da, este adevarat, nepasarea iti izbeste ochiul la tot pasul. Constructii cu o insemnata valoare atat istorica cat si arhitectonica si de o frumusete uimitoare zac uitate de parca ar fi niste baraci inutile. Timpul nemilos a lasat urme foarte adanci insa nimanui nu-i pasa. Atata indolenta fata de o zona superba te umple de tristete, dar cand te gandesti pe ce meleaguri traiesti incepi sa te acomodezi si cu asta. Pacat!

Este un loc cu o rezonanta deosebita pentru mine in ciuda elementelor inacceptabile: strazile inguste, pavate cu piatra cubica, Valea Cernei care ii confera un statut special, tot acel ansamblu arhitectonic incantator care reuseste sa reziste cu stoicism, "aerul" arhaic ce inca poate fi respirat, chiar si pozitia geografica " la adapost" datorita muntilor impaduriti si pe alocuri cu stanci semete ale caror cereneluri fac din acest loc o adevarata fortareata a trecutului pierdut.

"Frumusetea, simpla frumusete iti poate umple ochii de lacrimi" [ "Portretul lui Dorian Gray", Oscar Wilde]. Cam asta a fost starea de spirit pe care am avut-o atunci cand am umblat pe faleza din Orsova pana cand m-am desparit de Dunare dincolo de barajul de la Portile de Fier. Nu cred ca mai pot spune multe despre asta insa vreau sa adaug ca aceasta apa a stans tot ce poate fi mai tandru si mai de pret din intregul spirit romanesc.

Cate ceva despre adevaratul Brancusi

Cati dintre noi stiu oare ca cele trei monumente lasate mostenire de marele artist orasului Targu Jiu au fost ridicate in cinstea eroilor romani care au lupat in Primul Razboi Mondial si purtau urmatoarele denumiri:
-"Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii nostrii si nicidecum "Coloana infinitului"; daca o examinam cu atentie observam cu atentie ca modulele din care o alcatuiesc sunt exact 16 1/2 ceea ce reprezinta anul si mai exact perioada cand romanii si-au inceput participarea la marea conflagratie;
-"Masa apostolilor neamului" si nu "Masa tacerii" ; monumentul reprezinta o masa care are in componenta 12 scaune, i-ar in mijloc s-ar afla Iisus Hristos;
-monumentul "Intregirii neamului" si nu "Poarta sarutului", deoarece fiecare dintre cei doi stâlpi este alcatuit din alti 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acesti stâlpi reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România; desi arata ca o poarta nu este nici pe departe asa ceva si are legatura directa cu eroii romani.?
Denumirile au fost schimbate de comunisti carora nu le-au placut numele date de Brancusi. Este trist ceea ce s-a intamplat si se intampla in continuare in Romania. Cred ca romanii, in ceea mai mare parte datorita dezinformarii nu au fost capabili sa scape de aceste denumiri si sper ca prin intermediul acestui articol poate ca se va mai schimba ceva.

Un suflet... un neam

"De ce mi-aţi luat cerul sfânt/Şi m-aţi zidit în mormânt/Sub boltă şi lespezi de ghiaţă/Sub valuri şi trâmbe de ceaţă?/De ce mi-aţi luat zările, /Şi mi-aţi ascuns depărtările/Săpându-mi groapă adâncăŞi-acoperind-o cu stâncă?/De ce mi-aţi luat ziua dalbă/Căldura, lumina cea albă/Şi mi-aţi dat noaptea cernită,/Geroasă şi nesfârşită?" [Ion Eremia, "Mi-e sete de cer"]. Acesta este strigatul sfasietor al unui fost general comunist inchis in infernul dintre patru pereti de la penitenciarul din Ramnicu Sarat. Povestea sa am aflat-o din paginile cotinianului "Gandul". Pentru mine a fost cu adevarat impresionanta. Dar sa rezum cele citite acolo. Ion Eremia adept infocat al comunismului este investit intr-o functie inalta de conducere a relativ noii oranduiri. [ toate astea se intampla cam prin anii '60].Noul statut i-a permis sa vada cu adevarat fata acelei dictaturi insuportabile si a decis sa scrie pe furis o carte pe care urma sa o trimita mai apoi peste granita. Tradat de prieteni, a fost condamnat la 25 de ani de detenitie. Ce a urmat este extrem de greu de relatat. Un tratament abominabil, depersonalizant, terifiant. Este greu de crezut ca astfel de lucruri s-au petrecut intr-un loc din secolul XX: batai cu varga pana la inconstienta, interdictii absurde [nu avea voie sa se reazeme de pereti, sa priveasca pe ingusta fereastra, sa schimbe macar o vorba cu ceilalti nici macar in soapta, acest lucru fiind permis doar 30 min pe zi], perchezitii la sange in cadrul carora erau verificate cele mai imposibile locuri. Este de la sine inteles ca mancarea era suficienta cat sa nu mori de inanitie, data in cea mai mare batjocura, celulele insalubre erau imbacsite cu mirosuri pestilentiale de fecale si "decorate" si cu straturi groase de igrasie. Trebuia sa fii extrem de intelept si puternic pentru ca in astfel de conditii sa nu o iei razna de-a binelea. Acolo erau inchisi numerosi intelectuali printre care si C-tin Noica. A reusit sa comunice cu acestia prin intermediului codului Morse.Eroul nostru s-a hotarat sa scrie un roman in gand si numeroase poezii pe care a reusit sa le publice dupa ce a fost salvat de amnistia din 1964. Memorialul "Insula Robinson" il apropie pe buna dreptate de scriitorul rus Alexandr Soljenitin ale carui scrieri precum "O zi din viata lui Ivan Denisovici" au aratat lumii intregi supliciile din gulagurile rusesti. Pentru mine acest memorial ca de altfel si scrierea lui Soljenitin mentionata mai sus reprezinta imaginea fidela a unei societati, intrucat fiecare element din interiorul penitenciarului are un corespondent in viata din exteriorul sau. A prezenta in modul cel mai sincer, fara exagerari toate acele fapte de domeniul sadomasochismului care frizeaza aria patologicului inseamna ruperea acelei masti mincinoase sub care s-a ascuns dictatura inumana care a distrus vietile unor oameni nevinovati. Tot ce s-a imtamplat sunt lucruri impardonabile care au lasat urme adanci in sufletul omenirii pot spune, iar repercursiunile vor continua mereu sa apara.

NU

Poate ca sunt eu adepta stilului clasic, poate ca imi place acel teatru incadrat intre anumite borne, dar lectura anti-piesei "Cantareata cheala" mi-a produs o mare deziluzie. Cei care citesc randurile astea vor spune cu siguranta ca nu am inteles-o, insa cred ca nu e asa. Mesajul este unul interesant, aduce in prim plan conditia omului in secolul XX, acea existenta golita de orice continut, acea ingrozitoare neantizare a fiintei umane care si-a pierdut definitiv ego-ul. Anularea identitatii personajelor si incercare tulburatoare de regasire, eliminarea coordonatelor temporale, patrunderea comicului pe terenul tragicului sunt elemente de o subtilitate abil disimulata.
Dar modalitatea de exprimare a reusit de-a dreptul sa ma sacaie. Poate ca tocmai stilul face din aceasta piesa din sfera absurdului ceva iesit din comun. Limbajul "sacadat", repetarea exasperanta a unor cuvinte a reusit sa ma faca sa imi pierd calmul initial. Ma uitam cate pagini mai am de rabdat. Parca eram intr-un cerc ale carui dimensiuni incepusera sa se micsoreze ametitor. Norocul a fost ca nu e chiar atat de vasta. Pe masura ce citeam speram sa gasesc macar ceva cat de mic pentru o cvasireabilitare. Tocmai aberatiile, vorbele care nu aveau niciun sens si care fac deliciul acestui gen m-au iritat, iar lectura a devenit un supliciu. E bine totusi ca nu mi-am pierdut rabdarea intr-atat incat sa abandonez lectura. De altfel ar fi fost o pierdere insemnata. Pot sa pun ramasag ca aceasta piesa a fost savurata din plin de adeptii suprarealismului care dupa parerea mea au viziuni asemanatoare prin excentricul si futurismul reprezentarilor. Titlul este de-a drepul hidos si nu are legatura cu nimic.
Gata, este suficient, am inteles. Nu imi place teatrul absurdului si am sa incerc sa il evit de acum inainte in cazul in care nu voiesc o perturbare a dispozitiei afective.
Tot clasicii precum Shakespeare si Moliere raman salvarea in fata acestor stiluri novatoare.

Asa este sau Cum se mai vede patul lui Procust

...in acel amurg de vara tarzie copilul cu ochii plansi asezat pe un imens trunchi de stejar privea orizontul purpuriu care se zbatea sa nu fie inca zdrobit de intunericul ce avea sa se astearna. Se simtea ranit pentru a doua oara, acum de natura care parea sa ii fie si ea potrivnica. Cerul stacojiu era rupt din sufletul sau. Isi venea eul impanzit in tot vazduhul, iar trairile din acea clipa ii aduceau in fata ochilor cele mai lugubre idei. Acum intelegea pe deplin care era rolul sau in toata hora la care luase parte. Se simtea inselat, isi vedea naruite cele mai arzatoare visuri, era doborat de ceea ce urase el poate cel mai mult . Ii venea sa alerge, sa se urce in varful unui munte inalt de unde sa urle din toti raraunchii despre adevarul care i-a fost insfacat fatis, despre lucruri inexpugnabile si imuabile in acelasi timp. Dar nu va face asta niciodata. Era peste puterile lui. Iar asta nu pt ca era slab, ci pentru ca sistemul sau de gandire era deasupra a tot ce i se petrecea in fata ochilor. Iar din acea clipa a ramas sa dea un raspuns la intrebarea: se va opune cu stoicism la tot cinismul acela mizerabil de care era dezgustat la fiecare pas, cu riscul suprem al sucombarii finale, sau isi va manji creierul cu acele conceptii otavite de imoralitate?

E doar literatura...

"Oamenii, leii , vulturii si potarnichile, renii cu coarne inramurate, gastele, paienjenii, pestii cei tacuti ai apelor, stelele de mare si cele ce nu puteau fi vazute cu ochiul liber, intr-un cuvant toate vietatile, toate, toate s-au stins dupa ce au incheiat tristul cerc al vietii lor... Sunt mii de veacuri de cand pamantul nu mai poarta nici o fiinta vie, si aceasta biata luna in zadar isi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc tipand in lunca si carabusii nu se mai aud in cranguri de tei. E frig, frig, frig... E pustiu, pustiu, pustiu... E infricosator, infricosator, infricosator... (Pauza) Trupurile fiintelor vii s-au desfacut in pulbere si materia cea vesnica le-a prefacut in pietre, in apa, in nori, iar sufletele tuturor s-au contopit intr-unul singur. Si sufletul lumii sunt eu... Eu... In mine e sufletul lui Alexandru cel Mare si al lui Cezar, si al lui Shakespeare, ai al lui Napoleon, si sufletul celei din urma lipitori. In mine constiinta oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor si imi amintesc totul, totul, totul si retraiesc in mine fiecare viata in parte."

Cazut la datorie

Nu stiu de ce in ultima vreme atunci cand se vorbeste de coruptie medicii sunt in fruntea listei. Formula cum ca "Te lasa sa mori daca nu ii dai" este deja clasica. Nu numai ca aceasta formulare este o concluzie imprudenta, dar si doza extrem de mare de subiectivitate pe care o exprima dovedeste o data in plus si o proasta informare. Medicul de familie a devenit scrib, sclavul pacientului care vine cu un tupeu nemarginit, tunand si fulgerand ce medicamente vrea sa ii fie eliberate de farmacie pe baza prescriptiei de la medicul de familie. Bineinteles toate acestea avand loc fara o consultatie, ca si cand rolurile s-ar fi inversat. Pacientul stie mai nou sa se trateze singur si atunci ma intreb pt ce ar mai avea el nevoie de un "biet" doctor? Iar atunci cand este absolut absurd ceea ce doreste stimabilul pacient, iar medicul este nevoit sa ii explice ca nu poate sa faca ceea ce acesta ii cere si in consecinta il refuza, este servita pastila pe care am mentionat-o mai sus.
Este inacceptabil ca dupa atatia amari de ani petrecuti cu studiu, un medic sa fie tratat in asemenea hal, fara nici cel mai mic respect pt pregatirea pe care o are, si sa nu uitam ca face parte din acea categorie de oameni rafinati, eruditi, intr-un cuvant, speciali. In mare masura, dupa parerea mea, toate aceste prejudecati au fost create de media care, insetata de senzational, ramasa fara stiri "picante", prezinta astfel de cazuri din punctul de vedere al unui necunoscator, deci realizand o proasta informare, reusind insa o manipulare desavarsita.
Din pacate toate aceste lucruri se petrec in cadrul unui sistem gestionat mai mult decat haotic, unde nu exista niciun fel de principiu care sa impuna o oarecare rigoare si un dram de respect. Spun asta pt ca nici sistemul nu mai pretuieste medicii, poate de aceea si atatea plecari peste hotare. Medicul cica este platit pt cele opt ore pe care le petrece la cabinet sau, dar se intreaba oare cineva cate alte documente despre starea pacientilor mai are de finalizat acasa, cate raportari peste raportari are de facut lunar? Nu se intreaba nimeni cand sunt facute toate astea si cat timp mai trebuie alocat. Va spun eu: tot cam pe atat. Deci medicul dupa ce termina programul de lucru se duce fain frumos acasa si continua munca de la cabinet, pentru care bineinteles ca nu este platit, bineintels pe timpul si pe nervii sai. "Este cat se poate de echitabil!". Mai nou medicul nu mai poate sa aiba si el o familie de care sa se bucure, cu care sa petreaca timpul liber pentru care trebuie sa se ocupe de hartogaraie, altfel e dat afara si ajunge sa moara de foame pe strazi.
Altceva incredibil! Nu mai poate sa isi ia macar o saptamana concediu de odihna, de care pe buna dreptate ar avea nevoie, pentru ca este pur si simplu "legat de glie", trebuie sa raspunda "prezent" la toate cererile pacientilor, deoarece in cazul in care acestia sunt nemultumiti, este de rau. Se isca un scandal imens. Este dreptul sau, de care iata ca a fost lezat! In situatii de acest gen se vad lacunele acestui sistem. Nu este capabil sa aduca un medic inlocuitor pt ca cel inlocuit sa poate beneficia de acele cateva zile libere, la care orice salariat are voie si pe care le merita cu prisosinta.
In alta ordine de idei, cum mai poate oare un medic sa isi faca datoria daca este agresat verbal si fizic de persoane neavizate in domeniul sau care pretind ca stiu ce trebuia acesta sa faca. Ma intreb de ce oare a solicitat ajutorul acestuia daca el insusi stie ce este de facut?!
Toate aceste lucruri nu au trecut neobservate de cei interesati de acest domeniu de lucru, cel mai elocventa este scaderea drastica a numarului de cantidati care opteaza sa vina la Facultatea de medicina dupa terminarea liceului. Nu mai este nimeni dispus sa isi asume o responsabilitate enorma, sa nu mai aiba dreptul la o familie, sa primeasca cuvinte abjecte in loc de multumire si, colac peste pupaza, sa se trezeasca si cu capul spart sau chiar omorat.
De ce articolul meu se numeste "Cazut la datorie"? Pentru ca toate aceste nereguli ale unui sistem infirm au culminat cu abominabila ucidere a unui medic de familie in jud. Timis, cred, care a avut "indrazneala" sa nu ii faca pe plac pacientului. Este incredibil!
N.B. Aceasta este parerea unui amator!

Vreau la Rio de Janeiro

Niciodata nu as fi crezut ca un loc situat la antipozi [ fata de tara in care imi tes nenumarate visuri] ma va interesa, ba mai mult, imi va trezi dorinta sa ii descopar pas cu pas misterele. E adevarat ca America latina este singurul continent in care as putea sa ma simt ca acasa. De ce? Pentru ca radacinile sale sunt legate indrestuctibil de "batranul continent", pentru ca imi curge prin vene sange latin de care sunt mandra, pentru ca ii indragesc pe oamenii aceia, pentru ca ma apropie ceva inefabil de ei. Vreau la Rio de Janeiro [ "Rau de ianuarie", traducere din portugheza]!
Ce imi place la aceasta metropola? De ce tocmai aici si nu in alta parte?! Sa zicem ca ajungi aici cu vaporul. Acea statuie impresionanta a lui Iisus [ finalizata in 1931, avand o inaltime de 40 m] cu ambele brate intinse orizontal te face sa simti un fior; bunatatea si dragostea care o imprastie, legatura imuabila dintre brazilieni si dumnezeire... Este un sentiment deosebit.
Desi este un loc periculos pentru turistii straini din cauza numarului ridicat de infractiuni, nimic nu mi se pare mai fascinant decat sa pasesti pe plaja de la Copacabana unde te coplesete frenezia celor 250.000 de oameni "inghesuiti" pe cei 800 mp, locul unde gasesti emotie,dezinvoltura, familiaritate; acel tramvai fara usi si geamuri de care se poate agata oricine care nu are chef sa cumpere un bilet; cartierele "favelas", cartiere formate din baraci despre care toata lumea crede ca sunt mizere si rau famate, dar care in realitate, este adevarat, sunt sarace, dar locuite de oameni muncitori, veniti in speranta unui trai mai bun, generosi si pasnici; imensul parc intins pe 180 kmp, chiar in inima metropolei[ de altfel cel mai mare parc de acest gen din lume] cu vegetatie tropicala abundenta, in care poti sa te ratacesti la fiecare pas, fara a mai gasi drumul de intoarcere cateva zile bune; un meci al echipei nationale de fotbal pe Maracana alaturi de alti 199.999 de oameni care creeaza o atmosfera incendiara, incredibila; acel carnaval unic care dezvaluie intreaga personalitate a poporului brazilian; defilarile scolilor de samba fac din acel eveniment ceva senzational, este extraordinar!
Macar pt tot ce am spus pana acum, vreau la Rio de Janeiro!

Recenzie sau apropierea de un vis?

"Moartea la Venetia" de Thomas Mann am descoperit-o intamplator. Titlu cu rezonanta deosebita in sufletul meu [ prin prisma acelei asezari de poveste] mi-a sarit in ochi intr-un raft de biblioteca pe cand cautam cu totul altceva. Aceasta scriere [ imi] place prin simpla descriere acelui loc deosebit, mitic, rupt parca din alta era. In mare parte actiunea se plaseaza in Venetia secolului XX unde scriitorul silezian Gustav Aschenbach isi petrece vacanta. Acesta indrageste un copil polonez de o frumusete izbitoare venit acolo alaturi de familie. Scriitorul simte o voluptate deosebita privind baiatul, uneori chiar il urmareste. Descrierea cadrelor mi se pare mai interesanta decat pasiunea literatului pentru frumusetea copilului. Epidemia de holera, tainuita pana atunci, determina polonezii sa se intoarca acasa. Sfarsitul mi se pare, abrupt, previzibil. " Si inca in aceeasi zi lumea, respectuos infiorata, primi veste mortii sale"

Arhitectura sub lupa unui profan

De la natura la arhitectura. Aceasta este legatura indestructibila pe care s-a bazat Antonio Gaudi atunci cand a realizat toate acele edficii-capodopera care dainuie si astazi in intreg cuprinsul Spaniei. Imi place la acest arhitect usurinta cu care a imbinat elemente ce au facut ca o anumita constructie sa fie sobra, rafinata, opulenta ( ma refer la decoratiuni)si totodata in liniile clasicului. Imbinand elemente ale stilului Mudejar -influenta preluata de la arabii perindati pe meleagurile iberice- cu cele ale Renasterii catalane stilul sau m-a impresionat din prima clipa. Geometrizarea milimetrica a formelor si a culorilor preluate intocmai din "rigurozitatea" si mimetismul naturii dau atat interioarelor cat si exterioarelor un aspect familar, placut, care iti dau o stare de bine, te relaxeaza pur si simplu.
Sagrada Familia te lasa mut de uimire. Te striveste prin sacralitatea si somptuozitatea care i-o confera numeroasele turnuri care adapostesc clopote imense ce vibreaza intr-o armonie divina, dar si sculptuzile de o minutiozitate impresionanta reprezentand scene biblice. Este superba!!
Deocamdata ma opresc aici. Promit sa revin cu ceva despre Gaudi in articolele viitoare.

Despre ura care a macinat Romania secolului XX

In cartea sa "Despre ura" Gabriel Liiceanu clasifica acest senstiment in doua categorii: ura "de pornire" si ura de reactie. Prima se refera la ura care apare fara a avea o cauza, doar pt ca X este mai frumos, destept, etc. decat Y, iar cea de-a doua ca o reactie la raul produs o persoana anume. Ura la care ma voi referi in acest articol face parte, daca e sa o luam dupa cei care au urat din cea de-a doua categorie. Acest sentiment devenit dominant in societatea romaneasca de dupa 1948 are origini mult mai vechi. In secolul XIX prin vocea lui Karl Marx ura a devenit organizata. Ea a fost pusa "in slujba" unei ideologii devenind astfel argumentata, teoretizata, programatizata. Din acest moment tot ceea ce ura facea in numele unei ideologii nu mai era nicidecum ceva rau, ci dimpotriva ceva "benefic" pentru progresul societatii.
Dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial romanii nici nu se dezmeticisera bine si erau condusi deja de un partid unic care isi incepuse programul sau radical. Au socotit la inceput ca este vorba de o "pedeapsa" a cerurilor. Era ceva atroce ca sa isi imchipuie ca era adevarat. Dar ca orice astfel de punitie trebuia curand sa se sfarseasca. Cand insa nu s-a dovedit a fi cum ei sperau s-au inspaimantat si s-au temut pentru vietile lor. Inspirata din operele lui Karl Marx si Friedrich Engels, doctrina comunista a promovat ura de clasa (suprematia proletariatului in dauda burgheziei), lichidarea dusmanului prin orice mijloace. Dupa ce acei reprezentanti ai "clasei exploatatoare" au fost eliminati a venit randul intelectualilor care nu au vrut sa abdice de la scopul lor acela de a veghe asupra valorilor eterne ale omenirii. Refuzand sa organizeze si sa coopereze la construirea unei ideologii, asa cum facusera intelectualii tradatori, aceastia au intrat in categoria de inamici ai regimului care deci, trebuiau pedepsiti. Mi se pare inacceptabil ca, acei carturari, acei eruditi, care erau floarea gandirii romanescti, aceia care in fond ar fi fost capabili sa aduca prosperitatea in sanul societatii, tocmai aceia sa fie eliminati... Si in dauna cui?! In dauna muncitorilor si a taranilor, preocupati de altfel in sporirea productiei si a "randamentului" acesteia. Nu cred ca mai are rost sa continui aceasta idee...
Pe de alta parte, "ridicand in slavi o fiinta inferioara, au dat poporului roman un standard de valori si de omenie extrem de scazut; facand din cinism suprema regula de comportament , le-au atrofiat cetatenilor simtul orientarii in viata si au rapit unui popor care, avea nevoie de ele, reperele morale. Pe scurt au devastat spiritul romanilor si substanta morala asocietatii romanesti."
Ura abnegata acumulata in timpul acestui regim nu a facut decat sa imbolnaveasca o intreaga societate, sa distruga orice spirit individual, sa aduca o grosolana plafonare in numele "binelui" colectiv, sa gaseasca alte valori etice si morale, sa prabuseasca generatii intregi in numele unei superioritati prostesti.


Articol inspirat din "Despre ura", Gabriel Liiceanu; textul citat este extras din volulmul de fata;

In memoriam ("Cata luciditate atata existenta si deci atata drama")

Ieri, 14 mai 2008 s-au implinit 51 de ani de cand cortina s-a lasat peste pleoapele ostenite ale neobositului scriitor.“Un om cu suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent si neprihanit totodata, plin de subtilitate, de patrundere psihologica dar si naiv, cu inocenta si cu talent de poet, vorbeste despre dragostea lui, despre femeie, asa cum o vede el, despre oameni, despre nasterea pamantului din haos si din acest monolog nervos se desprinde incetul cu incetul o viata sufleteasca indeterminata, dar reala, un soi de simfonie intelectuala care te suprinde prin exactitatea cu care elemente disparate se intetesc, care te incanta prin placerea ce poate rezulta din claritatile psihologice » o admirabila caracterizare apartinand lui George Calinescu incercand a descrie remarcabila personalitate a celui care a fost CAMIL PETRESCU.
Orgolios, hipersensibil, insetat de ideea iubirii si a dreptatii absolute, inadaptat superior, spirit analitic detasat de lumea reala acest om a facut din munca scrisului un act de cunoastere, si autocunoastere, o analiza lucida si intransigenta a vietii in diferite momente. Asa au luat nastere personaje memorabile precum Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru, Pietro Gralla, Stefan Gheorghidiu, sau Danton. Inzestarati cu aceleasi insusiri ca si ale creatorului lor acestia raman drepti, neclintiti, printre ruinele propriului esec. Chipul lor se inalta, statuar, deasupra dezastrelor, cu privirile atintite spre steaua care le-a calauzit pasii- spre absolut.
Posedand vaste cunostinte in domeniul filosofiei, studiind matematici si logica, creatorul teatrului de idei in literatura romana si in acelasi timp un bun teoretician de teatru, gazetar cu un ascutit spirir polemic, dar manifestat in limitele decentei, acest om mi-a fascinat adolescenta, m-a facut sa ma simt mai aproape de transcendental. Fiecare cuvant al sau ma face sa simt un reflex in fibrele constiintei mele, fiecare idee este parte din intregul meu...

Din insemnari

*** A nu mai pune un lucru la indoiala inseamna ca deja nu se mai crede in progres, nici in posibilitatea aprofundarii; este o lasitate fata de viata, este o frica fata de adevar, este o negare a polivalentei si a profunzimii realitatii; astfel il cunoastem intr-o masura pe Cel ce este neexprimat pentru orice imagine sau termen.
*** Credinta consta in faptul ca omul este absolut increzut in bezna si necunoscutul care il sperie si care contin o revelatie, un inteles, ca haosul din fata sa poate fi la un moment dat strafulgerat de lumina pe care o numim "sens" si care va crea o armonie, fie si partiala, primara.

"Viata necercetata nu merita traita" (Socrate)

De azi

Avand in vedere ca acesta postare este facuta in cea de-a treia zi de Paste are legatura cu cele ce voi scrie mai jos. Observ cu tristete din ce in ce mai mare ca oameni din acesta lume, mai bine spus din acesta epoca traiesc exclusiv pe orizontala. Cand spun pe orizontala ma refer la tot ceea ce implica materialismul care are fireste drept unic conducator banul. Bani, bani si iar bani! Toata lumea este obsedata de averi, posesiuni. Acum orice lucru este cumparat cu banii, inclusiv sufletul. Sa nu credeti ca sunt vreo anacronica sau ca visez cu ochii deschisi la iubiri romantioase desprinse din pagini de romane ingalbenite, dar a ajuns sa ma irite atat de mult un astfel de sistem de gandire, iar singura modalitate de prostest ramane scrisul. Nu pledez aici pentru o existenta ascetica, dar vreau sa spun ca exista si alte lucruri deosebite in acest univers care insa au fost date afara din societatea contemporana cu o cruzime inimaginabila. Trebuie sa privim si in sus... (ideea poate fi generalizata si la alte aspecte)

Vis. Beatitudine. Regret

Mi-e dor de mare. Imi place la mare pentru ca esti curat tot timpul. Imi place marea pentru ca esti mai aproape de absolut. Intinsa pe nisipul ud, imi sprijin capul in palma si vad cum ultimele irizatii fierbinti se topesc in albastru etern care le absoarbe rapace. I se face loc unei semiobscuritati onirice care va fi din ce in ce mai deasa pana la tenebros. Este momentul in care se deschide o usa zdrobitor de inalta al carei prag i-l voi trece din prima clipa.
Se cristalizeaza un interior de o frumusete izbitoare invaluit in efluvii fragrante. Somptuozitatea formelor striveste orice aparenta de imperfectiune. Nu stiu unde ma aflu. Este o sala extravaganta de bal dintr-un imens castel nobiliar probabil al Regelui Soare sau poate o sobra catedrala gotica. Parca de nicaieri apar palpaieli blande care nu reusesc sa lumineze cine stie ce. Cu mare greutate se observa deasupra un candelabru imens care se pare ca deocamdata are un rol pur decorativ. De o parte si de alta stalpi enormi fara de sfarsit, asezati in linii paralele sprijina intreaga constructie. Caldaramul este exclusiv din marmura alba, de o deosebita eleganta ce degaja o racoare placuta care impletindu-se cu esentele de rose ce aluneca dintr-un opait prafuit te poarta in inefabil. Ferestrele, incarcate cu multe decoratiuni semanand a arabescuri, fara a da insa senzatia de prea plin, fac aproape imposibila patrunderea luminii. Peretii, prin reprezentarile pe care le poarta capata o aura de sfintenie datorita elementelor portretistice ale eroilor ce sunt in asa fel proiectate incat dau impresia ca aceste spirite ale trecutului provin dintr-o lume inaccesibila. Inca nu mi-am dat seama unde sunt. Parca ma aflu la intretaierea mai multor lumi, fiecare impunandu-si caracteristicile in acest tablou. As vrea sa cred ca nu visez, ca sunt cu adevarat acolo. As vreau as ating ceva, sa am certitudini palpabile. Dar nu reusesc decat sa scap printre degete aceleasi dare de ceata.
Sunt tot pe plaja, dar acum sunt cu fata spre cerul impanzit cu luceferi. Ma simt din ce in ce mai singura, dar din ce in ce mai fericita. Este o fericire inexplicabila care insa are un firicel de temei. Oboseala valurilor care se lasa molatece spre maluri ajunge pana la mine. Acel aer de vegetatie marina, acel miros de alga si meduza il simt pana in adancul plamanilor. Briza racoroasa care parca vine din adancul lumii si care poarta o data cu ea si chiotul unui pescarus candid ma izbeste in frunte. Simt exuberanta clipei. Dar de ce oare astfel de clipe paradisiace se pot trai doar aici si nu in alta parte? De ce visele cele mai frumoase se nasc doar aici? De ce?

Pygmalion

"e un tanar ca de treizeci de ani, inalt si delicat, fara sa fie slab. Par castaniu, fata palida si ochii verzi-albastri, foarte patrunzatori. Are figura obosita, de om mistuit de o framantata viata interioara. Fire bolnavicios de impresionabila, cand prea timida, cand excesiv de violenta. O neliniste si o nestabilitate in gesturi, de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influente deodata. Cand e surprins, si orice gest neprevazut il surprinde, e cu totul dezorganizat, balbaie fara sa se poata regasi, dar, de indata ce isi revine, instantaneu, ca dupa o lege a totului sau nimic, e plin de viata, uneori cu izbucniri naprasnice. mainile si gura ii sunt cu adevarat aristocratice. Acum are in tinuta ceva din neglijenta orgoliosilor invinsi, care nu mai iau seama la amanunte..."