Viaţa pe un peron. Octavian Paler

Chiar eu sunt unul dintre cei doi oameni de pe peron; o carte în care nu sunt doar el şi ea, ci noi, o carte despre viaţă, o alegorie împânzită de laitmotive şi simboluri care mai de care mai ciudate, o vastă parabolă a aflării sinelui în mijlocul pustiului şi al singurătăţii. Cele două personaje, în disperare de cauză (el, exasperat de îmblânzitorii de cobre, ea de dresorii de câini care spărseseră toate becurile de pe străzi) fug din oraşul unde locuiesc şi ajung intr-o gară pustie. Această gară se află în apropierea unei paduri, lângă un stufăriş, iar în spatele ei domnesc doi plopi şi un artar bătrân. Am menţionat aceste amănunte pentru că mi s-au părut semnificative. Incursiunile celor doi în aceste împrejurări ( el merge de mai multe ori in stufăriş unde este ameninţat de îmblânzitorii de cobre de care totuşi nu scăpase, iar apoi merg amândoi în pădure care era mult mai departe decat păruse pentru a descoperi că traversele se pierdeau în nisip; tăierea artarului care facea un zgomot înspăimantator) formează o adevărată odisee a cunoaşterii propriului eu. Adesea existenţa personajelor se află la limita dintre realitate şi oniric şi chiar între viaţă şi moarte: profesorul visează acei paşi din apropierea mării pe care îi vede mai apoi în pădure, lângă imensul deşert; în oraş i se returneaza mereu o monedă cu Robespierre pe care o regăseşte în vis pe plajă. Procesele pe care le tratează, mai întâi acasă, în gând, apoi cu voce tare în prezenţa Eleonorei sunt încercări de descoperire a dreptăţii, a binelui, a adevărului, dar care se soldează întotdeauna cu o remiză, de unde concluzia că nu se poate exprima niciodată ceva definitiv. Omul este o fiinţă duală, o fiară şi un dumnezeu, un şobolan şi un sfânt. El există pe trei coordonate: frica, amintirea şi aşteptarea. Des evocaţii îmblânzitori de cobre şi victimele acestora care apar în tot cuprinsul cărţii dovedesc vulnerabilitatea omului care poate trece cu cea mai mică uşurinţă de partea cealaltă, aproape imperceptibil, instinctual.
"Viaţa pe un peron" este o carte care te fascinează de la primele pagini prin ineditul formulei şi a modului de abordare. Cititorul se ataşeaza uşor de cei doi de pe peron şi se simte de parcă i-ar cunoaşte dintotdeauna şi pentru că prin ei se regăseşte. Octavian Paler deţine tot meritul unei scrieri de excepţie care îl înscrie în cercul select al literaturii româneşti postbelice de calitate.

Casa cu amintiri ((Ăsta am fost eu))

Seri în şir mi-am potrivit cu multă minuţiozitate hainele, pantofii, pălăria, mânuşile până în cele mai imposibile detalii pentru a fi în deplină armonie cu locul şi oamenii pe care urma să îi întâlnesc. Nu am fost pedant. Am încercat doar să mă contopesc cu pasiunea care mă urmărea în fiecare pas, în fiecare zi, în fiecare loc. Parfumul meu a fost însă în toate acele seri acelaşi. În el regăseam mereu adieri inconfundabile care mă indreptau către mausoleul vieţii şi al visului. Şi azi când îl regăsesc, mintea mea se leagă indestructibil de casa cu amintiri aşa cum îmi place să-i spun. Am răsucit nervos cheia şi am încuiat uşa casei mele dupa care am alergat ca un nebun pe strazi pline de frunze obosite sau de fulgi inocenţi. Niciodata nu am întarziat. De fapt niciodată nu mă aştepta nimeni, o persoană anume. Niciodată nu am bătut la uşa casei cu amintiri cerând permisiunea de a intra, întotdeauna uşa a fost deschisă parcă aşteptându-mă în mod ostentativ. Am fost salutat cu deferenţă, iar eu am înclinat capul mulţumind. Nu am călcat pe covorul roşu, dar marmura sobră şi rece mi se parea familiară prin simplitatea ei. Acum pot spune că sunt conectat întru totul la ceea ce mi se întâmplă. Sângele mi s-a urcat în obraji, mâinile livide s-au transformat în sloiuri de gheaţă şi se mişcă acum fără sens. Îmi privesc ceasul. Mai sunt zece minute. Îmi scormonesc buzunarele din care scot 5 lei pentru a cumpara câteva foi informative pe care le studiez apoi cu un avânt nestăpânit dupa ce mi-am ocupat un loc aleator într-un amfiteatru vetust, dar plin de istorie şi de bucurii. Da, nicodată nu mă aşez pe locul inscripţionat pe tichet doar din dorinţa de a trai clipa când voi fi anunţat că am ocupat locul altcuiva, şi în consecintă trebuie să îl eliberez. Ciudat lucru, nu s-a întamplat niciodata asta. Misterul aşteptării imi înzeceşte emoţiile. Inima îmi bate cu mai multă putere odată cu ermetizarea provocată de închiderea oricărui contact cu exteriorul şi de un scurt mesaj audio. Urmează cateva clipe de întuneric înfricosător. Da, acum sunt in partea cealaltă. Deodata încep să mi se succeadă in faţa ochilor scene pe care tocmai le-am părăsit in stradă. Asta este viaţa mea! Trăiesc o imensă satisfacţie când marea oglindă mi se pune in faţă şi mă pot zări aşa cum sunt: grotesc şi sublim, dezinvolt şi angoasat, derizoriu şi transcendenent, generos şi abject. Cu lumea lipsita de mercantilismul de afara îmi place să mă contopesc, să redescopăr adevărul etern care se ascunde în spatele poncifelor zilnice. E un sentiment metafizic! Aş îndura orice pentru o asemenea voluptate, o beatitudine a fiinţei mele. Dar mă trezesc apoi din reverie imobil, inert asemenea unui bolnav care a zăcut în comă profundă în faţa edificiului. Sunt invadat de melancolie, îi privesc consternat pe cei care mă înconjoară. Sunt mut. Le contemplu fumul de tigară care se înalţă în cercuri albe. S-a înnoptat de-a binelea. Merg să beau un ceai de mentă, după care mă voi retrage. Atmosfera boemă din cafenea mă înviorează. Acordurile de jazz, masa de lemn masiv cu încrustaţii delicate îmi dă o stare de bine, mă face liniştit. Mă aşez şi contemplu cu o nestăvilită sete figurile care mă înconjoară. Nimeni nu mă priveşte iar asta îmi face bine pentru că îmi place să mă pierd în anonimatul marelui oraş. Am mai trait încă o seara speciala alături de mine. Strada mi se pare acum mai frumoasă învaluită in tăcerea misterioasă a nopţii. Un lătrat răgusit se pierde undeva departe. Sunt nemaipomenit de fericit şi de singur!

Mâine

Vreau să traiesc voluptatea tăcerii, să simt mult şi să vorbesc puţin, să traiesc prin emoţii fiecare clipă. Vreau să fiu aşa cum sunt eu, fără prejudecaţi şi constrangeri meschine. Vreau să resimt în toată fiinţa mea otrava înfrântă a filistinilor care au vrut să mă provoace, să mă rănească şi să râd sardonic în mine, mefistofelic şi blajin. Atunci voi resimţi o puternică levitaţie purificatoare care îmi va da forte noi, nepreţuite.
Aşa am să pot să mă afund intr-un loc necunoscut cu oameni necunoscuţi cărora lei voi asculta răsuflarea tensionată. Voi hoinări singur pe bulevarde luminate de dor şi de istorie, prin palate vechi cu esenţe sacre, voi căuta sepulcrul meu fără de preţ. Da, voi zâmbi oricui la întamplare fără să ştiu de ce, nu mă va ţine nimeni de mână, iar sufletul o să imi fie dus departe, poate prin forfota anilor de graţie interbelici lângă boem şi cântec, lângă spirit şi vis, lângă idee şi preţuire. Paşii mei nu se vor lipi de asfaltul plictisit, inert, doar degetele vor atinge file dosite între lemne cu tari esenţe. Întotdeauna voi fi pe un peron murdar de griji, ticsit de copii înfrânţi de dorinţe mistuitoare, dar inconştienţi din cauza sedativelor surogate ale adevărului. Voi urca în odeoane somptuoase unde voi retrăi intens secunde grăbite din casa cu amintiri. Doar când visurile vor fi umbrite de mâinile nopţii voi auzi vocea dintr-un telefon care îmi va spune cine sunt şi îmi va explica ce simt. Da, gândul acesta mă înviorează şi mă face să imi doresc să fiu chiar acum acolo, sa uit ceea ce sunt pentru un pumn de vise. Nu sunt idilic şi nici prozaic, sunt o inimă blindată cu ochelari de soare şi cu rucsac, cu trenuri în gând şi în ideal, cu 3 lei în buzunar şi cu tenişi rupţi în picoare. Sunt un alergător în căutarea unui milimetru de fericire...

Cel mai iubit dintre pământeni

"Cel mai iubit dintre pământeni"... este un titlu ieşit din comun, un titlu bizar de la care am aşteptat prea multe şi am primit destul de puţin. Da, este un "roman total", dar nu romanul unei mari conştiinţe. Victor Petrini nu are nici un fel de conştiinţă atunci când îl aruncă din teleferic pe dipsomanul Pencea invocând autoapararea. In primul rand el si cu Suzy ar fi putut foarte bine să îl imobilizeze in cele cinci, şase minute in care telefericul ar fi ajuns jos evitând astfel crima (erau doi împotriva unuia singur). În al doilea rând cum mai poate un om mânca şi chiar dormi dupa ce a săvarşit un asemenea gest? Poate trece uciderea unui om, fie el oricât de inutil societăţii asemenea storcoşirii unei furnici cu piciorul? Sau poate aveam de-a face cu supraomul lui Nietsche care işi permite orice?! E inutil să mai vorbim de conştiinţa, cu atât mai puţin de o mare conştiinţa.

Orice apropiere de eroii lui Camil Petrescu este o adevărată vexare la adresa celora din urmă. Aceştia viseaza la ideea de iubire pură alături de o fiinţa unică, in timp ce Petrini terfeleşte acest sentiment cu persoane frivole pe care nu se sfieşte sa se apropie. De ce nu işi asumă până la capăt responsabilitatea alegerii? Vorbeste mai apoi de mitul fericirii prin iubire. Cum poate el să fie fericit când coboară in derizoriu acest sentiment sideral dupa toate experientele amoroase prin care trece? Mai poate o mocirlă lamentabila sa facă fericit pe cineva? Da, dar nu o mare conştiinţă pentru ca acesteia i se asociaza in mod imuabil un orgoliu care eroului nostru ii este pe deplin strain. Aerul tare al înălţimilor orgolioase trag dupa el o curata luciditate dătătoare de mari suferinţe interioare, pe care el nu le are. Suferinţa fizică este mai bine suportata decat cea intelectuală pentru ca îi ştii cauza. Nu vei ştii nicodată în mod precis cauza unei suferinţe intelectuale, iar căutand-o te vei încalci intr-o inextricabilă căutare şi lupta cu tine însuţi. ! Dacă ar fi fost orgolios nu s-ar fi complacut in a sta ore in sir de vorba cu bicisnicii de la deratizare, ar fi gasit locuri de muncă mai bune decât la prinsul de şobolani sau la Oraca, nu ar fi abandonat filozofia la care pretindea ca ţine atât de mult.

Cum a putut omul acesta sa se căsătoreasca cu soţia colegului său Petrică Nicolau ale carui sincere mărturisiri despre problemele căsniciei le asculta cu o voluptoasa perfidie si satisfacţie? Modul în care şi-a tratat amicul care îl preţuia atât de tare este mult sub aşteptarile de universitar erudit(îl impulsionează sa divorţeze, îl jigneşte în scrisorile pe care i le trimite Matildei, îl determină acolo în pădure să se urce in pom şi să urle).

Victor Petrini este un intelectual, dar nu este un intelectual rasat. Comportamentul său are inflexiuni grobiene nepermise cu căderi in subteran. E de neconceput ca un universitar să işi bată şi să işi înjure soţia..

Romanul vrea să opună viziunii despre iubire din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" ideea mitului fericirii din iubire. Prefer cea dintâi variantă şi anume unicitatea sentimentului cu asumarea riscurilor inerente decât o terna cadere in banal a unuia dintre puţinele elemente care i-ar putea înalţa pe oameni din contingent apropiindu-i astfel de sacru.

Lui Marin Preda însa nu i se poate tăgădui meritul de a fi avut curajul să expună in plenitudinea comunista ororile regimului chiar cu preţul vieţii. Pentru asta îl stimez mult. Întâia dată când este închis, Victor Petrini stă trei ani gratuit la închisoare din cauza inocentelor vorbe ("Aştept ordonanţele dvs") ale prietenului său care îi scria din Paris care au fost interpretate greşit de scrupuloasele autorităţi fiind acuzat că facea parte din mişcarea legionară "Sumanele negre". Acolo in subteran şi mai apoi la canal dispare orice urma de omenesc, iar uciderea torţionarului care îl schingiuia până la dispariţie este pe deplin justificată.

Victor Petrini este o jucărie a soartei aşa cum însuşi a marturisit, iar fetiţa lui, Silvia victima unei providenţe neiertătoare.

Am scris totul de-a valma, aşa cum mi-a venit in gând. Nu am urmărit niciun plan anume, nu am venit cu nicio schiţă de acasă. Nu ştiu dacă mai trebuie să adaug ceva ( dacă va fi cazul voi reveni), dar ceea ce pot spune cu certitudine este că sunt dezamagit..

Sentiment latent

Vreau sa imi ascult tacerea lichefiata, sa ratacesc fara scop pe strazi tenebroase ticsite de oameni, sa ma contopesc cu sufletul universal! Nu am invatat sa innot in oceanul solitudinilor bolnavicios de impresionabile, am incercat doar sa resprit aer rarefiat de pe creste inalte cu stanci prapastioase unde erau prinse flori unice hranite cu sevele tari ale inaltimilor. Vreau sa mi se franga toate aripile, sa simt vacuitatea primordiala in toate fibrele mele interioare, sa am puteri inextricabile care sa ma invete cine sunt si sa ma eliberez de zagazuri inchipuite de o minte inflamata. Nu gand nou mi s-a lipit de cortex!? Este inca fragil si va fi ucis de trista nepasare care ma ucide incet. Nu vreau sa fie asa, ma va distruge. Oare exista aceea mana alba care sa vina sa ma salveze din intunecimea mlastinii in care ma afund tot mai repede? "Poate ca asa trebuie sa mi se intample tocmai mie?" De ce tocmai mie? Cine m-a ales tocmai pe mine? Am fost intotdeauna fascinat de enigma intangibila care guverneaza sferele lucitoare si indepartete. Care sunt criteriile pe care se bazeaza? De ce nu au unii oamenii un semn mare pe pantec care sa ii deosebeasca de ceilalti, nu pentru a fi damnati, ci pentru a fi protejati de vidul unui balon de sapun? Asa ar fi chiar amuzant.. De atata plictiseala ar incepe sa se zbenguie agitand plamada flexibila a baloanelor.. Surad?! Da, dar e atat de fals si pe deasupra atat de trecator.. Unde e gorunul acela cu fosnetul de visare pierduta in timpuri indepartate care sa fie martor la zbuciumul unei constiinte care va sfarsi aparata de coaja lui ocrotitoare? (da, ma gandesc la Blaga!!; melancolie prelungita)
Cred uneori ca trag dupa mine un lung sir de ineptii fara noima, dar ma intreb de unde imi vin toate astea? Daca as incerca sa aflu un raspuns m-as incalci intr-o serie inexpugnabila de antinomii care ma ingrozesc de pe acum. Dar cu siguranta ar alunga norii negrii care s-au abatut pe cerul cunoasterii de sine. Sau mai bine zis ar disparea o parte din ei incat sa poata patrunde o raza subtire de care m-as putea apuca sau pe care as implora-o sa nu dispara, sa imi lumineze si incalzeasca pamanturile atat de inghetate si infertile ale interactiunilor externe..