Disertatie sentimentala

Departarea de lumea blogului, voita sau nu, m-a adus in imposibilitatea de a mai scrie doua fraze. Cuvintele mi se pierd undeva intre neuron si efector precum ceata deasa intr-o genune daimonica incandescenta. O mie de ganduri imi napadesc creierii, dar din aceasta invalmaseala teribila nu reuseste sa se cristalizeze decat vagi emotii si infinita melancolie. Melancolie pentru ca acum la final de liceu regret ca ma despart de o "cladire veche, cu ziduri groase ca de cetate, in stilul Universitatii vechi" care m-a protejat de agitatia trepidanta a nimicurilor grandioase. Acolo am trait fiecare clipa, am plans si am descoperit oameni deosebiti care m-au invatat sa privesc si in sus, cat mai sus. Acolo am cunoscut fiinte himerice coborate din "sferele albastre ale constiintei pure" din ale caror idei mi-am plamadit aripi gracile. Acolo s-a nascut cea mai mare iubire, o iubire platonica de altfel care mi-a zagazuit trupul imuabil de o lume care se invarteste amentitor, centripet in jurul ideii de absolut.Am inteles ca intreaga combustie a fiintei mele sub presiunea influentelor externe sau nu a mazgalit o noua fila dintr-o carte cu pagini tot mai albe. As mai regreta doar putine lucruri, de altfel meschine. Am inteles ca lumea e o scena iar oamenii sunt actantii, talentati sau cabotini, am cunoscut si lumea "din spatele scenei". Am trait experiente numeroase carora trebuie sa le fiu recunoascatoare pentru felul in care sunt azi. Ar fi mai multe de spus, dar simt cum tastele incep sa inghete, iar clepsidra mi-a luat cu ultimele granule de nisip care se coboara grabite toata... (ex abrupto) Voi reveni!