Casa cu amintiri ((Ăsta am fost eu))

Seri în şir mi-am potrivit cu multă minuţiozitate hainele, pantofii, pălăria, mânuşile până în cele mai imposibile detalii pentru a fi în deplină armonie cu locul şi oamenii pe care urma să îi întâlnesc. Nu am fost pedant. Am încercat doar să mă contopesc cu pasiunea care mă urmărea în fiecare pas, în fiecare zi, în fiecare loc. Parfumul meu a fost însă în toate acele seri acelaşi. În el regăseam mereu adieri inconfundabile care mă indreptau către mausoleul vieţii şi al visului. Şi azi când îl regăsesc, mintea mea se leagă indestructibil de casa cu amintiri aşa cum îmi place să-i spun. Am răsucit nervos cheia şi am încuiat uşa casei mele dupa care am alergat ca un nebun pe strazi pline de frunze obosite sau de fulgi inocenţi. Niciodata nu am întarziat. De fapt niciodată nu mă aştepta nimeni, o persoană anume. Niciodată nu am bătut la uşa casei cu amintiri cerând permisiunea de a intra, întotdeauna uşa a fost deschisă parcă aşteptându-mă în mod ostentativ. Am fost salutat cu deferenţă, iar eu am înclinat capul mulţumind. Nu am călcat pe covorul roşu, dar marmura sobră şi rece mi se parea familiară prin simplitatea ei. Acum pot spune că sunt conectat întru totul la ceea ce mi se întâmplă. Sângele mi s-a urcat în obraji, mâinile livide s-au transformat în sloiuri de gheaţă şi se mişcă acum fără sens. Îmi privesc ceasul. Mai sunt zece minute. Îmi scormonesc buzunarele din care scot 5 lei pentru a cumpara câteva foi informative pe care le studiez apoi cu un avânt nestăpânit dupa ce mi-am ocupat un loc aleator într-un amfiteatru vetust, dar plin de istorie şi de bucurii. Da, nicodată nu mă aşez pe locul inscripţionat pe tichet doar din dorinţa de a trai clipa când voi fi anunţat că am ocupat locul altcuiva, şi în consecintă trebuie să îl eliberez. Ciudat lucru, nu s-a întamplat niciodata asta. Misterul aşteptării imi înzeceşte emoţiile. Inima îmi bate cu mai multă putere odată cu ermetizarea provocată de închiderea oricărui contact cu exteriorul şi de un scurt mesaj audio. Urmează cateva clipe de întuneric înfricosător. Da, acum sunt in partea cealaltă. Deodata încep să mi se succeadă in faţa ochilor scene pe care tocmai le-am părăsit in stradă. Asta este viaţa mea! Trăiesc o imensă satisfacţie când marea oglindă mi se pune in faţă şi mă pot zări aşa cum sunt: grotesc şi sublim, dezinvolt şi angoasat, derizoriu şi transcendenent, generos şi abject. Cu lumea lipsita de mercantilismul de afara îmi place să mă contopesc, să redescopăr adevărul etern care se ascunde în spatele poncifelor zilnice. E un sentiment metafizic! Aş îndura orice pentru o asemenea voluptate, o beatitudine a fiinţei mele. Dar mă trezesc apoi din reverie imobil, inert asemenea unui bolnav care a zăcut în comă profundă în faţa edificiului. Sunt invadat de melancolie, îi privesc consternat pe cei care mă înconjoară. Sunt mut. Le contemplu fumul de tigară care se înalţă în cercuri albe. S-a înnoptat de-a binelea. Merg să beau un ceai de mentă, după care mă voi retrage. Atmosfera boemă din cafenea mă înviorează. Acordurile de jazz, masa de lemn masiv cu încrustaţii delicate îmi dă o stare de bine, mă face liniştit. Mă aşez şi contemplu cu o nestăvilită sete figurile care mă înconjoară. Nimeni nu mă priveşte iar asta îmi face bine pentru că îmi place să mă pierd în anonimatul marelui oraş. Am mai trait încă o seara speciala alături de mine. Strada mi se pare acum mai frumoasă învaluită in tăcerea misterioasă a nopţii. Un lătrat răgusit se pierde undeva departe. Sunt nemaipomenit de fericit şi de singur!