Les années folles... Je les encore regrette..

Cristian Vasile-Saruta-ma
Nici nu m-am trezit bine si prin geamul intredeschis primesc nu doar racoarea diminetii de vara, dar si tropotele trasurilor, strigatele vanzatorilor ambulanti, uruitul tramvaielor sau voci diverse care se frang cu aceeasi repeziciune cu care au aparut. De cum imi arunc pasii pe lespedea inca rece a strazilor, ma infasoara savoarea amestecului pestrit de mercantilism si boem, de candoare si poltronerie, de daruire si trivialitate. Cu 30 lei pot cumpara mai multe gazete. Iau doar Viata romaneasca, Bilete de papagal si Universul literar. In deplina tihna servesc dejunul la Capsa rasfoind noutatile de pe foile abia scoase de sub tipar. Sunt singur in coltul dinspre Edgar Quinet, pesemne ca boemia bucuresteana nu s-a trezit inca. Pe geam vad agitatia sufletelor cautandu-si fericirea pe Calea Victoriei fie la reprezentantele automobilelor, fie la Galeriile Lafayette ori la Magazinul de delicatese Dragomir Niculescu. Burghezia frematanda se saluta ridicand cilindrul sau sarutand mana inmanusata a unei distinse doamne. Uneori aceste gesturi ascund o calda prietenie dezinteresata. O calda prietenie poate exista si intre doi oameni fara dare de mana,dar pe care ii unesc aceleasi idealuri, preocupari, poate chiar si aceeasi iubire.
Ies din cafenea. Vreau sa simt pulsul acestui oras liber, plin de viata, in cautarea de noi repere sincronizate cu cele occidentale, dar si cu griji si probleme meschine fara de care nu ar mai avea farmecul oriental ce il unicizeaza. Dau de Palatul Telefoanelor. Tresalt, amintindu-mi de isteria creata in jurul noii inventii care pur si simplu i-a extaziat pe concetateni. Toata lumea este innebunita sa sune pe toata lumea, telefonul a devenit ceva indispensabil. Si parca a fi venit la pachet cu cinematograful. Exista aproximativ 50 de cinematografe la jumatate de milion de oameni, ceea ce este o cifra impresionanta. Filme ruleaza pe tot parcursul zilei, la toate salile. Dar in aceasta goana nebuna dupa filmul vorbit nu de putine ori ochiul avizat sanctioneaza peliculele de calitate indoielnica despre care spune ca au luat locul cartilor care se ingalbenesc prin librarii. Lumea mai citeste inca, dupa cum demonstreaza intreaga dezbatere publica pe seama romanului lui H.D. Laurence: "Amantul doamnei Chatterley" socotit drept frivol. Se citesc deopotriva autori romani si straini, gazetele acorda anual premii pentru literatura autohtona de calitate. Gazetele sunt un fel de metaliteratura. Sunt scrise in marea lor parte de literati versati care ocupa pozitii transante in ceea ce priveste diverse evenimente ale timpului.
Dupa pranz Calea Victoriei este ticsita de lume. Oamenii ocupa nu numai trotuarele ci si strada, facand trecera automobilelor aproape imposibila. Aici este locul unde protipendata capitalei isi etaleaza garderoba, bijuteriile, parfumurile, dar si.. cunostiintele. Doamnele tot mai emancipate poarta haine din ce in ce mai scurte care le fac trupul, pana atunci bine ascuns, acum mult mai vizibil. Eleganta, rafinamentul si delicatetea raman insa la mare pret. Domnii, cand nu sunt insotiti, si cand nu citesc gazetele, ori nu discuta ultimele mutari politice, pot fi zariti la meciuri de fotbal sau de box, ori la curse de cai, de mare popularitate.
Pasesc pe Bulevardul Elisabeta si merg catre Cismigiu, oaza de liniste din mijlocul agitatiei. De pe banca libera pe care cu greu am gasit-o, vad deopotriva copii de-o schioapa, sahisti batrani care se tachineaza zgomotos, inconjurati de nenumarati chibiti, dar si liceeani frumosi care isi ascund iubirile curate in spatele frunzelor de castan. Toate aceste fiinte cu preocupari din cele mai diverse sunt legate imuabil de prospetimea vegetatiei crude si a efluviilor nesfarsite care contopesc flori si fructe exotice.
Dupa amiaza, la Sosea vad perechi, perechi care au iesit la promenada in acordurile fanfarei. Printre acestia se strecoara si "profanii", care intre doua cuvinte, mai trag si cate o ocheada la cei din jur, facand si cateva remarci discrete. La intoarcere se pune intrebarea: concert la Ateneu sau spectacol la Teatrul National? In casa muzicii dirijeaza Enescu un concert de Mozart, iar in partea cealalta Leny Caler sau Maria Ventura ridica sala arhiplina in picioare intr-o drama de Shakespeare. Primele impresii sunt consumate de cele mai multe ori la scurt timp in acordurile de jazz de la Royal in fata unui filtru sau mai tarziu in vreo recenzie din Argus. Discutiile aprinse continua mult dupa miezul noptii, cu toate ca orasul este adormit in tacerea noptii.
Este oare adevarat ca toate acestea s-au petrecut in Bucurestiul interbelic, acum aproare optzeci de ani? Este oare cu putinta ca pe tarana pe care pasesc sa se fi trait odata atat de frumos?

Foarte mult

Greaţa. Jean Paul Sartre

La Marseillaise
Nu am prea multe de spus. "Greaţa" este jurnalul lui Antoine Roquentin, un om care primeşte o renta consistentă ce îi permite să stea la hotel in Bouville, iar in rest să meargă la bibliotecă şi să se plimbe. Cele două figuri proeminente ale acestei scrieri ar fi o anume Anny ( o veche iubire ) pe care o revede la Paris şi un Autodidact pederast pe care îl cunoaste în oraş. Acesta este mereu la bibliotecă citind autori în ordine alfabetică până când, într-o zi,orientarile îi sunt deconspirate şi este alungat într-o baltă de sânge. Un jurnal despre aburditatea existenţei şi despre existenţa care precede esenţa. Mărturisesc că ideea nonsensului vieţii a muşcat cândva şi din gândurile mele, dar totuşi nu pot fi de acord cu o asemnea ipoteză. E o inepţie! În rest am citit o scriere insipidă, pe alocuri aridă, de nesuportat chiar. O scriere care surprinde plictisul şi dezgustul unei conştiinţe care la treizeci de ani stocheaza imagini indelebile despre fiinţarea fără rost.
Nu mi-a plăcut! Aceeaşi impresie o am şi despre teatrul său. Reverberaţiile din teatrul absurdului mă enervează.
Dacă a considerat literatura ceva neserios, refuzând astfel premiul Nobel de ce a mai făcut atunci literatură?!
P.S. Sunetul ataşat este pe măsură.

Omagiu

Ludwig van Beethoven-Sonata lunii

De ce te-ai stins atât de timpuriu fiinţă fără de păcat cu ochii blânzi plini de o viaţă furată? Te conjur să mă ierţi. Te conjur să mă ierţi şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Imprecaţia unei providenţe neiertătoare mă aduce în această situaţie. Nu te-am uitat nicio clipă cu toate că eram un copil şi cu toate că am părut un taciturn egoist şi rece. Erau doar aparenţe. Nu a fost şi nu este nimic adevărat. Vreau să iţi văd chipul luminat printre frunzele cireşului de razele sorelui fericit de vară şi să iţi zâmbesc. Ştiu că atunci ai fi zâmbit la rândul tău şi că acea clipă iţi alunga multe zile amare. Cine şi cu ce drept mi-a furat acestă bucurie? Nu am meritat aşa ceva! Dar ce mai pot face eu acum? Doar să iţi privesc lespedea rece, să iţi dăruiesc un trandafir înghetat care odata cu lacrimile fierbinţi care mi se rostogolesc pe obraji să iţi aline infinitele tristeţi singuratice. Te iubesc! Şi te-am iubit în orice secunda! Nu trebuia să mă părăseşti atât de devreme. Mi s-au lipit de creieri momentele tale de dăruire prin bunătate angelică, iar eu nici nu am apucat să iţi spun două cuvinte simple şi sincere: iţi mulţumesc. Nu am apucat, iar acum mă simt ca un copac fără frunze în mijlocul unei câmpii. Da, dar atunci am fost un copil care a simţit enorm, dar care nu a reuşit să scoată nici măcar un sunet. Dar tu de ce nu ai mai avut răbdare să mă aştepţi? Te-a răpus singurătatea perfidă care a început să îmi dea şi mie târcoale. Când te-am privit ultima oarâ nu am realizat nicio clipa, nu am putut să înteleg atunci nimic. Dar acum se revarsă asupra mea potopuri de amintiri şi de remuşcări. Timpul a făcut ca eu să exist acum şi nu mai înante. Nu e nimic de făcut. Îmi pare rău pentru tot, dar mai ales pentru tine. Nu uita că te voi iubi mereu.

Simte!

Arbeit macht frei

Sunt ud până la piele. Am pe mine câteva haine subţiri pe care le-am luat acum o săptamână de la popotă. Acum sunt acoperite în totalitate de noroaie întărite care se topesc din cauza apei. Sudoarea mi se prelinge pe tâmple, iar în picioare nu îmi mai simt bocancii scofâlciti din cauza apei care s-a cuibarit înăuntru. Un fior îmi învăluie spinarea. Am mers doua ore printr-o ploaie sacadată şi rece de octobrie pentru a ajunge aici, în iadul dintre munţi. Îmi tremura tot trupul. Dacă mă zareşte cineva voi fi ucis. Nu ştiu dacă mişcarea convulsivă a trupului meu e de la umezeala hainelor care acum îmi intra in oase sau din cauza temerii. Ştiu doar că mă năpădeşte un sentiment de triumf în numele dreptăţii şi al milei. Asta mă face să nu mai simt oboseala muşchilor care au început să aibe contracţii involuntare din ce în ce mai dureroase. În faţa mea se află o înaltă clădire cu mici ferestre foarte rare. Pereţii au o culoare care te descurajează, un gri înăsprit de ploaie şi de soare. Ghicesc nişte ziduri groase ca de fortăreaţă veche. Când am ajuns în interior, am gasit ceva care nu poate fi imaginat. Pentru câteva secunde am fost năucit, nu mi-am putut reveni. Cred că am zăcut leşinat clipe in şir pe podea pentru că atunci când m-am trezit eram întins pe caldarâm. Mă aflam într-un lung coridor luminat din loc in loc de feştile muribunde. De o parte şi de alta se aflau zăbrele groase şi reci în spatele cărora erau îngrămădiţi mulăi oameni într-un spaţiu mult prea mic. Locul nu era aerisit aprope de loc, aşa că un miros greu de sudoare şi dejecţii mi-a adus o stare de leşin. Numai că de această dată nu am mai fost surprins şi am reusit să mă ţin pe picioare. Mi-am târât picioarele în susul culoarului ghidat fiind de lămpile obosite şi având în alertî instinctele de conservare îi intuiţie. De-abia acum sunt frapat de un lucru pe care nu l-am observat până acum. Când am intrat aici nimeni nu m-a strigat, nimeni nu mi-a aruncat vreun cuvant, nici de ocară, nici pentru o potenţială salvare. Simţeam că strigătele lor se pierduseră în abis odata cu absurditatea recluziunii. Degeaba se opinteau cu ultima vlagă, degeaba deschideau gura, cuvintele nu se cristalizau. Am auzit din când în când scurte gemete de parcă ar fi pârâit un os lung, dar nu le-am putut stabili proveninţa. Recunosc că am zărit câteva mâini scheletice strecurându-se printre gratii, dar au rămas întinse şi fără să se agite câtuşi de puţin. Aceste fiinţe pierduserţ orice sperantă că ireparabila greşeala care fusese comisa asupra lor va mai fi vreodata îndreptată. Deodata am realizat întru totul ceea ce se petrece în jurul meu. Mintea mea s-a oprit in loc. Am fost de-a dreptul buimăcit ca după o lovitură cu sete în moalele capului. Cu ce drept ideea unui rang superior a putut comite fapte atroce? Va da vreodată o asemenea stupiditate monstroasă socoteală cuiva? Poate că da. Dar mai important este ceea ce exiastă la doi paşi de mine. Unii cred că moartea este perfecta, că nu există nimic sa o întreacă. Acum cred că este ceva pe deplin fals. Abjecţia umană şi umilinţa au fost împinse până în pânzele albe. Există ceva mai terifiant? Moartea este gluma proastă a unui pântecos lacom. Pentru cei de acolo din spatele gratiilor este o adevărată Nirvana. Am început să fac paşi înainte. Voiam să le privesc figurile, dar majoritatea stăteau pe brânci, cu faţa în joc, extenuaţi. Am văzut câteva feţe înjunghiate de foame şi de durere. La un moment dat lumina nu s-a prelins mai departe. Atunci m-am oprit. Eram pironit de spaima. Mai ştiu doar că am tras cu ură zăvorul unei uşi şi am simţit căldura unui trup gracil ca de fată..