Omat si pietre

Uneori mi se infatiseaza in fata ochilor copaci dezradacinati, mai axact copaci cu radacinile in sus si cu coroana sub pamant. Alteori vad deodata flori multe, multe cu tepi imensi crescand necontenit.
Cand privesc in jurul meu simt cum un vartej covarsitor imi insfaca trupul si in miscarea aceea turbionara, ametitoare imi sunt azvarlite celulele in alta galaxie. Ma simt sufocat, parca toata lumea imi fura oxigenul si se uita lacoma la mine cum imi dau duhul. Nu mai am loc aici. Cred ca au trecut doua luni de cand n-am mai scos o vorba. Probabil ca nu mai e mult pana cand o sa uit sa mai vorbesc. Dar cu siguranta nu o sa uit sa scriu. Am scris in fiecare zi cel putin douasprezece pagini cu creionul pe care mi l-ai daruit de ziua mea. Dar daca stau mai bine sa ma gandesc daca o tin in ritmul asta nu o sa mai am cu ce scrie pentru ca in fiecare zi se pierde cel putin o zecime din creionul cel alb cu rosu. Nu stiu ce voi face. Voi scrie cu litere din sangele clocotind de onoare si demnitatea al strabunilor sub al caror mormant ma scol in fiecar zi.
Sunt terminat. Am ajuns la capatul rabdarilor. Si acei putini prieteni cu care ma vedeam rar par a fi fost inghititi de ape. N-am mai intalnit picior de om bun de multa vreme. Tot corpul il simt amortit, sunt secatuit de orice vlaga. Ma tarasc precum un animal mort de foame.
Din fericire imi simt afectata doar bucatica vremelnica a eului meu. Resorturile fiintei mele sunt inca tari acolo unde s-a inradacinat adanc si se incapataneaza sa nu se clinteze nici macar cu un milimetru. Nu trupul ma face sa sufar atat prin chinurile la care este supus. Adevaratele suplicii vin de acolo, din adancurile sferelor albastre ale constiintei mele. Nu trec dou-trei secunde si simt cum o greata infinita imi invadeaza viscerele toate. O tristete transendentala mi se lipeste de creieri si figura mi se cripseaza intr-un spasm cumplit. Am pumnii inclestati de atata indignare . Am fost intotdeauna precum floarea de colt care este mereu culeasa in varf de munte si care este protejata de lege de teama sa nu dispara din cauza aviditatii stupide. Iar floarea asta, parca stiind ce o asteapta se urca sus, tot mai sus unde va daunui mereu.
Nu inteleg de ce toti oamenii pe care ii intalnesc imi rostesc aceleasi cuvinte. Toti imi spun: "Dute si cumpara mere". Am inceput sa cred ca isi bat joc de mine si nici nu mai imi ridic privirea spre ei sa vad daca rad perfid sau nu. E adevarat ca nici inainte de le-am raspuns ceva, dar acum am devenit inert la frazele lor. Le simt precum o minge, care, izbita cu putere de un zid se intoarce de unde a venit. In fiecare zi fete lor devin din ce in ce mai zbarcice si mai fade. Simt ca toti se vor transforma intr-o zi in rauri, rauri negre de cinism negru si abject carnal nebun. Si efluviile astea crescand nemasurat ma vor ineca pe nerasuflate fara ca sa fi apucat sa las vreo urma a dorintelor sau a ideilor mele aici. O sa incerc sa ridic o piatra comemorativa. Poate o vor gasi intr-o zi niste arheologi dibaci peste multe secole. Voi scrie asa: "Aici mi s-au inmuiat genunchii cand am privit cerul senin...".

Alter ego

Sunt un dezavuat al ceasornicului meu interior.
Sunt un artist inspaimantat de propria lui creatie.
Sunt un boem cu pasiuni inaccesibile.
Sunt un astmatic in varful muntelui cu aer tare.
Sunt un cactus fericit sub soarele de libertate.