Asa este sau Cum se mai vede patul lui Procust

...in acel amurg de vara tarzie copilul cu ochii plansi asezat pe un imens trunchi de stejar privea orizontul purpuriu care se zbatea sa nu fie inca zdrobit de intunericul ce avea sa se astearna. Se simtea ranit pentru a doua oara, acum de natura care parea sa ii fie si ea potrivnica. Cerul stacojiu era rupt din sufletul sau. Isi venea eul impanzit in tot vazduhul, iar trairile din acea clipa ii aduceau in fata ochilor cele mai lugubre idei. Acum intelegea pe deplin care era rolul sau in toata hora la care luase parte. Se simtea inselat, isi vedea naruite cele mai arzatoare visuri, era doborat de ceea ce urase el poate cel mai mult . Ii venea sa alerge, sa se urce in varful unui munte inalt de unde sa urle din toti raraunchii despre adevarul care i-a fost insfacat fatis, despre lucruri inexpugnabile si imuabile in acelasi timp. Dar nu va face asta niciodata. Era peste puterile lui. Iar asta nu pt ca era slab, ci pentru ca sistemul sau de gandire era deasupra a tot ce i se petrecea in fata ochilor. Iar din acea clipa a ramas sa dea un raspuns la intrebarea: se va opune cu stoicism la tot cinismul acela mizerabil de care era dezgustat la fiecare pas, cu riscul suprem al sucombarii finale, sau isi va manji creierul cu acele conceptii otavite de imoralitate?