Evadare în trecut

Parcul cu umbre din trecut

2010-08-14T04:46:00.000-07:00

Patima rosie- Mihail Sorbul

2010-07-04T06:17:00.000-07:00

Descendenta din "Napasta" lui Caragiale purtand influente din Cehov, Ibsen si Gorki,"Patima rosie", "comedia tragica" in trei acte, asa cum o numeste autorul se inscrie in categoria dramaturgiei psihologice de la inceputul secolului XX.
Tema piesei, desi ieftina, cu accente de melodrama dezvaluie strafundurile sufletesti ale unor personaje cuprinse de o anume stare maladiva care evolueaza pana la a fi in stare de a saravsi crima.

Tofana, studenta la Litere si Filosofie este intretinuta de patru ani de fiul unui senator bogat (Castris) cu care refuza sa se marite. Este o intelectuala ratata care nu are aspiratii culturale prea inalte, dar care isi doreste sa parvina prin ascensiunea pe scara sociala folosinsu-se de situatia in care se afla. Fiinta sangvina, este mereu poruncitoare, de un orgoliu nemasurat desi accepta sa traiasca intr-o mocirla morala a falsului si degradarii. Cuprinsa de patimi fara margini, este capabila de fapte abominabile atunci cand se simte jignita si dorintele nu ii sunt implinite. Traieste sub zodia hedoniei, vrea mai mult de la viata, impinge limitele in locuri greu de imaginat, considera ca este datoare sa lupte pentru a fi fericita, socotind ca un intelectual trebuie sa invinga fatalitatea(asta il deosebeste de ceilalti). Nu este incantata de predecesori cu toate ca are porniri carnale care o apropie de acestia. Se foloseste fara scrupule de Castris si de familia acestuia, nu numai interesul propriu, transformandu-l pe acesta intr-un adevarat sclav. Il batjocoreste fara retineri, este mandra si poruncitoare. Scena din final in care savarseste crima apoi se sinucide este revelatoare pentru evolutia personajului care in cele din urma sfarseste prin anulare. Aici se observa intentia punitiva a autorului indreptata spre personajele negative, ajunse pe cea mai joasa treapta a involutiei din punct de vedere moral. Si celelalte personaje se afla sub semnul ratarii si al decaderii ( varul Tofanei, Sbilt si Rudy), afara de Crina si Castris.

Sbilt profita de situatia verisoarei sale pentru a primi bani si el bani pe care ii bea, crede ca va fi autorul unui "op monumental" din care n-a scris nici macar un rand, este raissoneurul prezent in aproape toate momentele cheie ale piesei. Foarte mandru de bunicul sau care a fost hingher, are porniri morbide discutand despre propagarea sinuciderii si despre extinctia rasei umane in speranta unei purificari sufletesti. Este de un inalt cinism, are palide mustrari de constiinta pentru ceea ce face, este unul dintre acele "gunoaie" ale societatii, este unul dintre acei oameni inutili lumii si asa decadenta si sufocata de moravuri joase.

Rudy este asemenea lui Cellino din "Act venetian", este un superficial fara margini, o copie palida de Don Juan. Isi recunosate inclutura si faptul ca a pierdut vremea vizitand toate tarile Europei, "in afara de Rusia si peninsula Scandinava" pentru ca acolo, fie e prea frig, fie "femeile sunt prea culte". Spera in redresarea sa morala prin intoarcerea in tara, insa cedeaza insistentelor Tofanei si pornirilor navalnice ale acesteia. De altfel el ii este inferior, cel putin din punct de vedere intelectual. Superioritatea Tofanei asupra lui este intinsa asupra intregii sale personalitati, iar cand i se opune il ucide ca un caine de focuri de revolver.

Castris si Crina, personajele neatinse inca de decadenta care ii inconjoara sunt niste victime, fiecare in felul sau. Sunt capabili sa se sacrifice pana la abstinenta pentru Tofana, Castris este dispus sa ii uite toate greselile pentru a se casatori cu ea, iar Crina este prietena si colega dispusa sa ii cedeze pana si logodnicul. Dincolo de acest aspect, Castris este un arogant camuflat prin nemarginita negerozitate uneori groteasca.

Este interesant de urmarit evolutia Tofanei care ii subjuga pe cei care o inconjoara pana la anulare. Fiinta voluntara, se distinge prin taria de caracter de care da dovada. Autorului ii revine meritul unei fine analize a psihologiei feminine prin sondarea trairilor interioare si punerea in lumina a culmilor sufletesti.

Omat si pietre

2010-02-12T14:22:00.000-08:00

Uneori mi se infatiseaza in fata ochilor copaci dezradacinati, mai axact copaci cu radacinile in sus si cu coroana sub pamant. Alteori vad deodata flori multe, multe cu tepi imensi crescand necontenit.
Cand privesc in jurul meu simt cum un vartej covarsitor imi insfaca trupul si in miscarea aceea turbionara, ametitoare imi sunt azvarlite celulele in alta galaxie. Ma simt sufocat, parca toata lumea imi fura oxigenul si se uita lacoma la mine cum imi dau duhul. Nu mai am loc aici. Cred ca au trecut doua luni de cand n-am mai scos o vorba. Probabil ca nu mai e mult pana cand o sa uit sa mai vorbesc. Dar cu siguranta nu o sa uit sa scriu. Am scris in fiecare zi cel putin douasprezece pagini cu creionul pe care mi l-ai daruit de ziua mea. Dar daca stau mai bine sa ma gandesc daca o tin in ritmul asta nu o sa mai am cu ce scrie pentru ca in fiecare zi se pierde cel putin o zecime din creionul cel alb cu rosu. Nu stiu ce voi face. Voi scrie cu litere din sangele clocotind de onoare si demnitatea al strabunilor sub al caror mormant ma scol in fiecar zi.
Sunt terminat. Am ajuns la capatul rabdarilor. Si acei putini prieteni cu care ma vedeam rar par a fi fost inghititi de ape. N-am mai intalnit picior de om bun de multa vreme. Tot corpul il simt amortit, sunt secatuit de orice vlaga. Ma tarasc precum un animal mort de foame.
Din fericire imi simt afectata doar bucatica vremelnica a eului meu. Resorturile fiintei mele sunt inca tari acolo unde s-a inradacinat adanc si se incapataneaza sa nu se clinteze nici macar cu un milimetru. Nu trupul ma face sa sufar atat prin chinurile la care este supus. Adevaratele suplicii vin de acolo, din adancurile sferelor albastre ale constiintei mele. Nu trec dou-trei secunde si simt cum o greata infinita imi invadeaza viscerele toate. O tristete transendentala mi se lipeste de creieri si figura mi se cripseaza intr-un spasm cumplit. Am pumnii inclestati de atata indignare . Am fost intotdeauna precum floarea de colt care este mereu culeasa in varf de munte si care este protejata de lege de teama sa nu dispara din cauza aviditatii stupide. Iar floarea asta, parca stiind ce o asteapta se urca sus, tot mai sus unde va daunui mereu.
Nu inteleg de ce toti oamenii pe care ii intalnesc imi rostesc aceleasi cuvinte. Toti imi spun: "Dute si cumpara mere". Am inceput sa cred ca isi bat joc de mine si nici nu mai imi ridic privirea spre ei sa vad daca rad perfid sau nu. E adevarat ca nici inainte de le-am raspuns ceva, dar acum am devenit inert la frazele lor. Le simt precum o minge, care, izbita cu putere de un zid se intoarce de unde a venit. In fiecare zi fete lor devin din ce in ce mai zbarcice si mai fade. Simt ca toti se vor transforma intr-o zi in rauri, rauri negre de cinism negru si abject carnal nebun. Si efluviile astea crescand nemasurat ma vor ineca pe nerasuflate fara ca sa fi apucat sa las vreo urma a dorintelor sau a ideilor mele aici. O sa incerc sa ridic o piatra comemorativa. Poate o vor gasi intr-o zi niste arheologi dibaci peste multe secole. Voi scrie asa: "Aici mi s-au inmuiat genunchii cand am privit cerul senin...".

Alter ego

2010-02-02T11:54:00.000-08:00

Sunt un dezavuat al ceasornicului meu interior.
Sunt un artist inspaimantat de propria lui creatie.
Sunt un boem cu pasiuni inaccesibile.
Sunt un astmatic in varful muntelui cu aer tare.
Sunt un cactus fericit sub soarele de libertate.

Doua vorbe despre "Jocul ielelor" de la TNB

2010-01-12T15:16:00.000-08:00

Imi doream sa vad spectacolul asta de acum aproape cinci ani cand a fost montat si cand inca locuiam in provincie. Iata ca azi am fost sa-l vad.
Piesa in sine, textul scris de Camil Petrscu are o valoare incontestabila, iar daca ar fi redatat in mare asa cum zace el in cartile mele din biblioteca cred ca ar fi un mare plus. Poate sunt eu conservator, dar nu sunt de acord cu adaugirile care, in loc sa faca lumina in mintea spectatorului mai putin camilpetrescian, transfera semnificatiile unui teren strain celui voit de autor.
Gelu Ruscanu, insetatul de absolut (Liviu Lucaci in varianta vazuta de mine) s-a incadrat in limitele personajului cu tristeti metafizice si stapaniri ale clocotului intern obsedant, cu priviri sfredelitoare forand lumi paralele, cu nelinisti si pasiune debordanta.
Maria Sinesti a fost o prezenta dezamagitoare, fara dualismul de care pomeneste la un moment dat ( o fiinta josnica si alta sangerand pentru faptele celeilalte). Nu am vazut "nevropata" capabila de fapte exraordinare, nu am vazut pe chipul ei nicio secunda vreun petec din calamitatea situatiei in care se afla.
Imi pare rau ca trebuie sa spun asta, dar uneori scenele mi s-au parut vulgare, spun asta mai ales ca autorul nu a dorit niciodata sa accentueze latura carnala a semnificatilor.
Un fapt important de consemnat mi se pare absenta suicidului din final cu revolverul inlocuit de o scena simbolica de "plecare" pe urmele tatalui. Resortul piesei se afla in acea sinucidere care trebuia neaparat sa se petreaca sunt ochii holbati ai spectatorului incordat si infiorat de neindupletarea acestui om de a se ridica de la masa vietii fara sovaire. Aceasta fiinta care nu suporta ideea unui cerc patrat sau ca 1+1=3 este invinsa de propriile sale idealuri inradacinate intr-o societate fragila plina de noroi politic si infamii abominabile. Este insetat de absolutul in iubire si in justitie, judeca dupa legi cosmice, reci, valoreaza ca gazetar atat cat valoareaza inteligenta sa, este el insusi prin tot ceea ce face, are trupul transparent de atata intransigenta. Pentru el, orice abatere de la o ideea sau lege este echivalenta cu anularea acesteia, pentru el nu exista exceptii, nu exista mila in numele omenirii. Pentru ca tot ceea ce vizeaza el este deasupra a ceea ce un om normal poate gandi. "Periculos mod de a vedea lucrurile" ii spune la un moment dat un tovaras de la redactia "Dreptatii sociale" dupa ce intelege aspiratiile personajului care, foarte orgolios isi fixeaza repere intangibile care il vor prabusi. Vestea sinuciderii tatalui sau, pe care il crezuse mort in urma unui accident de vanatoare ii anihileaza intreaga fiinta, iar constiinta sa sfaramata este acum in gol, nu mai are niciun punct de sprijin. Vanitatea sa socoteste ca doar moartea este singura solutie onorabila pentru incheieea socotelilor.
Un spectacol dens, greu de digerat, presarat cu treziri la realitatea realizare de oamenii simpli de la redactie sau de cei sositi in vizita.
Iar imi vine in minte ideea ca autorul acestei piese este genul de dramaturg care se citeste acasa in fotoliu si ale carui personaje capata viata doar in spectacolul imaginat de mintea cititorului indragostit de Camil.

pauza de aer curat

2009-12-17T16:52:00.000-08:00

"un nor cursiv cu fir de-arama
m-a-nconjurat incet cu fulgi nebuni
gramezi, gramezi de oameni morti se duc departe
in locuri ude cu plamani frapanti

e greu sa sap mereu cu scobitori voite
dar doua taste ma salveaza iar
vin siruri de clipe cumplite
ce sunt sfortari si daruri in zadar

am prins un cerc de raze, dar s-a dus
de nici nu l-am atins in palma
sa-l simt duios cu pene de gigant produs
sa-l cred etern cu incapatanare calma

un nume tern scriu in sicriu de fier
nu cred ca tot respir ca ieri
in cap sunt spini lihniti de zahar
in inima e univers inchis cu ceas perfect

m-am imbatat cu frumuseti pierdute
din clipe scurse azi si ieri, trecute

Subteran.Subconstient [divagatie din prezent]

2009-10-20T11:59:00.000-07:00

"Acum e noapte, dar e frig
Privesc in sus si numai stele.
Nu stiu de voi gasi de-acum putere
Sa cant, sa fug, sa cred, sa scriu

In mine am uitat sa cred
Sunt doar un umblet prin desis,
De ani eu am uitat s-alerg
M-am afundat mereu in ghimpi de alunis."
Ma intorc de la un priten de pe masa caruia am sterpelit o pagina cu versurile de mai sus. Cat de bizara mi s-a parut aparitia asta. Il cunosc de atata vreme si niciodata nu am crezut ca omului acestuia i-a trecut vreodata prin cap sa scrie. E adevarat ca nu e chiar cea mai buna literatura, dar n-am crezut niciodata ca un juisor versat poate deveni artist. E adevarat ca si un artist este de multe ori juisor, dar in sensul celalalt este mai complicata trecerea.
Un zgomot inextricabil imi trece acum prin creieri. M-am incurcat intr-un paianjenis feroce, dar care a devenit sedativ imuabil. Libertatea pentru care ma voi lupta si pe care o voi cuceri in cele din urma nu va face decat sa imi dea o stare de surescitare care se va domoli doar atunci cad voi fi din nou in plasa paianjenului. Si iar va incepe intreaga poveste. Nu ma simt bine decat cand sunt captiv si schingiuit. Ce interesant..
Da, ma gandeam la pritenul meu ale carui stihuri se plimba acum in mana mea. Cat de superficial sunt. Judec oamenii dupa aparente si mi-e frica sa trec Dunarea cu bacul. Poate ca superficialiatea este o forma de aparare. Altfel m-as inspaimanta. M-as inspaimanta de ce? De mine insumi m-am inspaimantat deja, restul ar fi concluzia.
In fond nu stiu la ce ma gandesc acum. Am inceput sa merg din ce in ce mai repede pe strada ticsita de lume. Odata cu miscarea membrelor au inceput sa se faca tot felul de legaturi, care mai de care mai neasteptate si in memoria mea, si in prezentul meu. Urmele zbuciumului urban se frang in darele, la inceput fine de nisip moale. Am inceput sa alerg. Sunt atras irezistibil de o forta demonica latenta, pentru multa vreme macinata de amintiri. Unde se va incheia totul? Picioarele simt tot mai mult melanjul de nisip si calacar, de abis si scoica, de etern si de acum. Da, privesc marea intr-o noapte cu lumini de Creatie.. Pietatea ma impinge mai departe, tot mai departe. Undeva acolo te voi regasi.. [... fara continut]

N-am mai visat demult

2009-10-05T13:48:00.000-07:00

Traversele ma duc spre cai oculte. Sunetul lor sacadat e altul acum, semneaza cu litere rupte foaia definitiva. Un pumn de vise mi-am bagat in buznarul drept, iar gandul meu se suie acum pe scari inefabile deaspra norilor. Mi-au cresct aripi albe de aer inalt. Dar nu mai vad traversele?! Din nori de vata de copilarie imemoriala vad din cand in cand liniutele care tind sa devina puncte. Sunetul lor a fost inlocit de o siderala melodie. Orfismul care ma inconjoara e atat de dulce si de cald. N-am mai auzit niciodata asa ceva..
Sunt in mijlocul noptii cu o mica valiza in mana. Nu stiu incotro ma indrept, dar cu siguranta stiu unde ma aflu. Un card de ciori mai croncane alene, iar peste cele doua randuri de plopi batrani vad o cupola luminata, iar deasupra luna rece si perfida... Iata, un crampei de pietate in orasul asta amortit de griji latine.
Ma gandesc la sufletul meu care e acum departe. Poate va ramane departe pentru totdeana. Cine poate sti? Ma voi resemna sau voi lupta si inexorabilul providentei?!

Les années folles... Je les encore regrette..

2009-09-24T13:35:00.000-07:00

Cristian Vasile-Saruta-ma
Nici nu m-am trezit bine si prin geamul intredeschis primesc nu doar racoarea diminetii de vara, dar si tropotele trasurilor, strigatele vanzatorilor ambulanti, uruitul tramvaielor sau voci diverse care se frang cu aceeasi repeziciune cu care au aparut. De cum imi arunc pasii pe lespedea inca rece a strazilor, ma infasoara savoarea amestecului pestrit de mercantilism si boem, de candoare si poltronerie, de daruire si trivialitate. Cu 30 lei pot cumpara mai multe gazete. Iau doar Viata romaneasca, Bilete de papagal si Universul literar. In deplina tihna servesc dejunul la Capsa rasfoind noutatile de pe foile abia scoase de sub tipar. Sunt singur in coltul dinspre Edgar Quinet, pesemne ca boemia bucuresteana nu s-a trezit inca. Pe geam vad agitatia sufletelor cautandu-si fericirea pe Calea Victoriei fie la reprezentantele automobilelor, fie la Galeriile Lafayette ori la Magazinul de delicatese Dragomir Niculescu. Burghezia frematanda se saluta ridicand cilindrul sau sarutand mana inmanusata a unei distinse doamne. Uneori aceste gesturi ascund o calda prietenie dezinteresata. O calda prietenie poate exista si intre doi oameni fara dare de mana,dar pe care ii unesc aceleasi idealuri, preocupari, poate chiar si aceeasi iubire.
Ies din cafenea. Vreau sa simt pulsul acestui oras liber, plin de viata, in cautarea de noi repere sincronizate cu cele occidentale, dar si cu griji si probleme meschine fara de care nu ar mai avea farmecul oriental ce il unicizeaza. Dau de Palatul Telefoanelor. Tresalt, amintindu-mi de isteria creata in jurul noii inventii care pur si simplu i-a extaziat pe concetateni. Toata lumea este innebunita sa sune pe toata lumea, telefonul a devenit ceva indispensabil. Si parca a fi venit la pachet cu cinematograful. Exista aproximativ 50 de cinematografe la jumatate de milion de oameni, ceea ce este o cifra impresionanta. Filme ruleaza pe tot parcursul zilei, la toate salile. Dar in aceasta goana nebuna dupa filmul vorbit nu de putine ori ochiul avizat sanctioneaza peliculele de calitate indoielnica despre care spune ca au luat locul cartilor care se ingalbenesc prin librarii. Lumea mai citeste inca, dupa cum demonstreaza intreaga dezbatere publica pe seama romanului lui H.D. Laurence: "Amantul doamnei Chatterley" socotit drept frivol. Se citesc deopotriva autori romani si straini, gazetele acorda anual premii pentru literatura autohtona de calitate. Gazetele sunt un fel de metaliteratura. Sunt scrise in marea lor parte de literati versati care ocupa pozitii transante in ceea ce priveste diverse evenimente ale timpului.
Dupa pranz Calea Victoriei este ticsita de lume. Oamenii ocupa nu numai trotuarele ci si strada, facand trecera automobilelor aproape imposibila. Aici este locul unde protipendata capitalei isi etaleaza garderoba, bijuteriile, parfumurile, dar si.. cunostiintele. Doamnele tot mai emancipate poarta haine din ce in ce mai scurte care le fac trupul, pana atunci bine ascuns, acum mult mai vizibil. Eleganta, rafinamentul si delicatetea raman insa la mare pret. Domnii, cand nu sunt insotiti, si cand nu citesc gazetele, ori nu discuta ultimele mutari politice, pot fi zariti la meciuri de fotbal sau de box, ori la curse de cai, de mare popularitate.
Pasesc pe Bulevardul Elisabeta si merg catre Cismigiu, oaza de liniste din mijlocul agitatiei. De pe banca libera pe care cu greu am gasit-o, vad deopotriva copii de-o schioapa, sahisti batrani care se tachineaza zgomotos, inconjurati de nenumarati chibiti, dar si liceeani frumosi care isi ascund iubirile curate in spatele frunzelor de castan. Toate aceste fiinte cu preocupari din cele mai diverse sunt legate imuabil de prospetimea vegetatiei crude si a efluviilor nesfarsite care contopesc flori si fructe exotice.
Dupa amiaza, la Sosea vad perechi, perechi care au iesit la promenada in acordurile fanfarei. Printre acestia se strecoara si "profanii", care intre doua cuvinte, mai trag si cate o ocheada la cei din jur, facand si cateva remarci discrete. La intoarcere se pune intrebarea: concert la Ateneu sau spectacol la Teatrul National? In casa muzicii dirijeaza Enescu un concert de Mozart, iar in partea cealalta Leny Caler sau Maria Ventura ridica sala arhiplina in picioare intr-o drama de Shakespeare. Primele impresii sunt consumate de cele mai multe ori la scurt timp in acordurile de jazz de la Royal in fata unui filtru sau mai tarziu in vreo recenzie din Argus. Discutiile aprinse continua mult dupa miezul noptii, cu toate ca orasul este adormit in tacerea noptii.
Este oare adevarat ca toate acestea s-au petrecut in Bucurestiul interbelic, acum aproare optzeci de ani? Este oare cu putinta ca pe tarana pe care pasesc sa se fi trait odata atat de frumos?

Foarte mult

2009-09-15T14:02:00.000-07:00

Greaţa. Jean Paul Sartre

2009-09-15T12:27:00.000-07:00

La Marseillaise
Nu am prea multe de spus. "Greaţa" este jurnalul lui Antoine Roquentin, un om care primeşte o renta consistentă ce îi permite să stea la hotel in Bouville, iar in rest să meargă la bibliotecă şi să se plimbe. Cele două figuri proeminente ale acestei scrieri ar fi o anume Anny ( o veche iubire ) pe care o revede la Paris şi un Autodidact pederast pe care îl cunoaste în oraş. Acesta este mereu la bibliotecă citind autori în ordine alfabetică până când, într-o zi,orientarile îi sunt deconspirate şi este alungat într-o baltă de sânge. Un jurnal despre aburditatea existenţei şi despre existenţa care precede esenţa. Mărturisesc că ideea nonsensului vieţii a muşcat cândva şi din gândurile mele, dar totuşi nu pot fi de acord cu o asemnea ipoteză. E o inepţie! În rest am citit o scriere insipidă, pe alocuri aridă, de nesuportat chiar. O scriere care surprinde plictisul şi dezgustul unei conştiinţe care la treizeci de ani stocheaza imagini indelebile despre fiinţarea fără rost.
Nu mi-a plăcut! Aceeaşi impresie o am şi despre teatrul său. Reverberaţiile din teatrul absurdului mă enervează.
Dacă a considerat literatura ceva neserios, refuzând astfel premiul Nobel de ce a mai făcut atunci literatură?!
P.S. Sunetul ataşat este pe măsură.

Omagiu

2009-09-13T11:00:00.000-07:00

Ludwig van Beethoven-Sonata lunii

De ce te-ai stins atât de timpuriu fiinţă fără de păcat cu ochii blânzi plini de o viaţă furată? Te conjur să mă ierţi. Te conjur să mă ierţi şi pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut. Imprecaţia unei providenţe neiertătoare mă aduce în această situaţie. Nu te-am uitat nicio clipă cu toate că eram un copil şi cu toate că am părut un taciturn egoist şi rece. Erau doar aparenţe. Nu a fost şi nu este nimic adevărat. Vreau să iţi văd chipul luminat printre frunzele cireşului de razele sorelui fericit de vară şi să iţi zâmbesc. Ştiu că atunci ai fi zâmbit la rândul tău şi că acea clipă iţi alunga multe zile amare. Cine şi cu ce drept mi-a furat acestă bucurie? Nu am meritat aşa ceva! Dar ce mai pot face eu acum? Doar să iţi privesc lespedea rece, să iţi dăruiesc un trandafir înghetat care odata cu lacrimile fierbinţi care mi se rostogolesc pe obraji să iţi aline infinitele tristeţi singuratice. Te iubesc! Şi te-am iubit în orice secunda! Nu trebuia să mă părăseşti atât de devreme. Mi s-au lipit de creieri momentele tale de dăruire prin bunătate angelică, iar eu nici nu am apucat să iţi spun două cuvinte simple şi sincere: iţi mulţumesc. Nu am apucat, iar acum mă simt ca un copac fără frunze în mijlocul unei câmpii. Da, dar atunci am fost un copil care a simţit enorm, dar care nu a reuşit să scoată nici măcar un sunet. Dar tu de ce nu ai mai avut răbdare să mă aştepţi? Te-a răpus singurătatea perfidă care a început să îmi dea şi mie târcoale. Când te-am privit ultima oarâ nu am realizat nicio clipa, nu am putut să înteleg atunci nimic. Dar acum se revarsă asupra mea potopuri de amintiri şi de remuşcări. Timpul a făcut ca eu să exist acum şi nu mai înante. Nu e nimic de făcut. Îmi pare rău pentru tot, dar mai ales pentru tine. Nu uita că te voi iubi mereu.

Simte!

2009-09-07T13:25:00.000-07:00

Arbeit macht frei

2009-09-05T12:03:00.000-07:00

Sunt ud până la piele. Am pe mine câteva haine subţiri pe care le-am luat acum o săptamână de la popotă. Acum sunt acoperite în totalitate de noroaie întărite care se topesc din cauza apei. Sudoarea mi se prelinge pe tâmple, iar în picioare nu îmi mai simt bocancii scofâlciti din cauza apei care s-a cuibarit înăuntru. Un fior îmi învăluie spinarea. Am mers doua ore printr-o ploaie sacadată şi rece de octobrie pentru a ajunge aici, în iadul dintre munţi. Îmi tremura tot trupul. Dacă mă zareşte cineva voi fi ucis. Nu ştiu dacă mişcarea convulsivă a trupului meu e de la umezeala hainelor care acum îmi intra in oase sau din cauza temerii. Ştiu doar că mă năpădeşte un sentiment de triumf în numele dreptăţii şi al milei. Asta mă face să nu mai simt oboseala muşchilor care au început să aibe contracţii involuntare din ce în ce mai dureroase. În faţa mea se află o înaltă clădire cu mici ferestre foarte rare. Pereţii au o culoare care te descurajează, un gri înăsprit de ploaie şi de soare. Ghicesc nişte ziduri groase ca de fortăreaţă veche. Când am ajuns în interior, am gasit ceva care nu poate fi imaginat. Pentru câteva secunde am fost năucit, nu mi-am putut reveni. Cred că am zăcut leşinat clipe in şir pe podea pentru că atunci când m-am trezit eram întins pe caldarâm. Mă aflam într-un lung coridor luminat din loc in loc de feştile muribunde. De o parte şi de alta se aflau zăbrele groase şi reci în spatele cărora erau îngrămădiţi mulăi oameni într-un spaţiu mult prea mic. Locul nu era aerisit aprope de loc, aşa că un miros greu de sudoare şi dejecţii mi-a adus o stare de leşin. Numai că de această dată nu am mai fost surprins şi am reusit să mă ţin pe picioare. Mi-am târât picioarele în susul culoarului ghidat fiind de lămpile obosite şi având în alertî instinctele de conservare îi intuiţie. De-abia acum sunt frapat de un lucru pe care nu l-am observat până acum. Când am intrat aici nimeni nu m-a strigat, nimeni nu mi-a aruncat vreun cuvant, nici de ocară, nici pentru o potenţială salvare. Simţeam că strigătele lor se pierduseră în abis odata cu absurditatea recluziunii. Degeaba se opinteau cu ultima vlagă, degeaba deschideau gura, cuvintele nu se cristalizau. Am auzit din când în când scurte gemete de parcă ar fi pârâit un os lung, dar nu le-am putut stabili proveninţa. Recunosc că am zărit câteva mâini scheletice strecurându-se printre gratii, dar au rămas întinse şi fără să se agite câtuşi de puţin. Aceste fiinţe pierduserţ orice sperantă că ireparabila greşeala care fusese comisa asupra lor va mai fi vreodata îndreptată. Deodata am realizat întru totul ceea ce se petrece în jurul meu. Mintea mea s-a oprit in loc. Am fost de-a dreptul buimăcit ca după o lovitură cu sete în moalele capului. Cu ce drept ideea unui rang superior a putut comite fapte atroce? Va da vreodată o asemenea stupiditate monstroasă socoteală cuiva? Poate că da. Dar mai important este ceea ce exiastă la doi paşi de mine. Unii cred că moartea este perfecta, că nu există nimic sa o întreacă. Acum cred că este ceva pe deplin fals. Abjecţia umană şi umilinţa au fost împinse până în pânzele albe. Există ceva mai terifiant? Moartea este gluma proastă a unui pântecos lacom. Pentru cei de acolo din spatele gratiilor este o adevărată Nirvana. Am început să fac paşi înainte. Voiam să le privesc figurile, dar majoritatea stăteau pe brânci, cu faţa în joc, extenuaţi. Am văzut câteva feţe înjunghiate de foame şi de durere. La un moment dat lumina nu s-a prelins mai departe. Atunci m-am oprit. Eram pironit de spaima. Mai ştiu doar că am tras cu ură zăvorul unei uşi şi am simţit căldura unui trup gracil ca de fată..

Viaţa pe un peron. Octavian Paler

2009-08-31T06:55:00.000-07:00

Chiar eu sunt unul dintre cei doi oameni de pe peron; o carte în care nu sunt doar el şi ea, ci noi, o carte despre viaţă, o alegorie împânzită de laitmotive şi simboluri care mai de care mai ciudate, o vastă parabolă a aflării sinelui în mijlocul pustiului şi al singurătăţii. Cele două personaje, în disperare de cauză (el, exasperat de îmblânzitorii de cobre, ea de dresorii de câini care spărseseră toate becurile de pe străzi) fug din oraşul unde locuiesc şi ajung intr-o gară pustie. Această gară se află în apropierea unei paduri, lângă un stufăriş, iar în spatele ei domnesc doi plopi şi un artar bătrân. Am menţionat aceste amănunte pentru că mi s-au părut semnificative. Incursiunile celor doi în aceste împrejurări ( el merge de mai multe ori in stufăriş unde este ameninţat de îmblânzitorii de cobre de care totuşi nu scăpase, iar apoi merg amândoi în pădure care era mult mai departe decat păruse pentru a descoperi că traversele se pierdeau în nisip; tăierea artarului care facea un zgomot înspăimantator) formează o adevărată odisee a cunoaşterii propriului eu. Adesea existenţa personajelor se află la limita dintre realitate şi oniric şi chiar între viaţă şi moarte: profesorul visează acei paşi din apropierea mării pe care îi vede mai apoi în pădure, lângă imensul deşert; în oraş i se returneaza mereu o monedă cu Robespierre pe care o regăseşte în vis pe plajă. Procesele pe care le tratează, mai întâi acasă, în gând, apoi cu voce tare în prezenţa Eleonorei sunt încercări de descoperire a dreptăţii, a binelui, a adevărului, dar care se soldează întotdeauna cu o remiză, de unde concluzia că nu se poate exprima niciodată ceva definitiv. Omul este o fiinţă duală, o fiară şi un dumnezeu, un şobolan şi un sfânt. El există pe trei coordonate: frica, amintirea şi aşteptarea. Des evocaţii îmblânzitori de cobre şi victimele acestora care apar în tot cuprinsul cărţii dovedesc vulnerabilitatea omului care poate trece cu cea mai mică uşurinţă de partea cealaltă, aproape imperceptibil, instinctual.
"Viaţa pe un peron" este o carte care te fascinează de la primele pagini prin ineditul formulei şi a modului de abordare. Cititorul se ataşeaza uşor de cei doi de pe peron şi se simte de parcă i-ar cunoaşte dintotdeauna şi pentru că prin ei se regăseşte. Octavian Paler deţine tot meritul unei scrieri de excepţie care îl înscrie în cercul select al literaturii româneşti postbelice de calitate.

Casa cu amintiri ((Ăsta am fost eu))

2009-08-28T11:34:00.000-07:00

Seri în şir mi-am potrivit cu multă minuţiozitate hainele, pantofii, pălăria, mânuşile până în cele mai imposibile detalii pentru a fi în deplină armonie cu locul şi oamenii pe care urma să îi întâlnesc. Nu am fost pedant. Am încercat doar să mă contopesc cu pasiunea care mă urmărea în fiecare pas, în fiecare zi, în fiecare loc. Parfumul meu a fost însă în toate acele seri acelaşi. În el regăseam mereu adieri inconfundabile care mă indreptau către mausoleul vieţii şi al visului. Şi azi când îl regăsesc, mintea mea se leagă indestructibil de casa cu amintiri aşa cum îmi place să-i spun. Am răsucit nervos cheia şi am încuiat uşa casei mele dupa care am alergat ca un nebun pe strazi pline de frunze obosite sau de fulgi inocenţi. Niciodata nu am întarziat. De fapt niciodată nu mă aştepta nimeni, o persoană anume. Niciodată nu am bătut la uşa casei cu amintiri cerând permisiunea de a intra, întotdeauna uşa a fost deschisă parcă aşteptându-mă în mod ostentativ. Am fost salutat cu deferenţă, iar eu am înclinat capul mulţumind. Nu am călcat pe covorul roşu, dar marmura sobră şi rece mi se parea familiară prin simplitatea ei. Acum pot spune că sunt conectat întru totul la ceea ce mi se întâmplă. Sângele mi s-a urcat în obraji, mâinile livide s-au transformat în sloiuri de gheaţă şi se mişcă acum fără sens. Îmi privesc ceasul. Mai sunt zece minute. Îmi scormonesc buzunarele din care scot 5 lei pentru a cumpara câteva foi informative pe care le studiez apoi cu un avânt nestăpânit dupa ce mi-am ocupat un loc aleator într-un amfiteatru vetust, dar plin de istorie şi de bucurii. Da, nicodată nu mă aşez pe locul inscripţionat pe tichet doar din dorinţa de a trai clipa când voi fi anunţat că am ocupat locul altcuiva, şi în consecintă trebuie să îl eliberez. Ciudat lucru, nu s-a întamplat niciodata asta. Misterul aşteptării imi înzeceşte emoţiile. Inima îmi bate cu mai multă putere odată cu ermetizarea provocată de închiderea oricărui contact cu exteriorul şi de un scurt mesaj audio. Urmează cateva clipe de întuneric înfricosător. Da, acum sunt in partea cealaltă. Deodata încep să mi se succeadă in faţa ochilor scene pe care tocmai le-am părăsit in stradă. Asta este viaţa mea! Trăiesc o imensă satisfacţie când marea oglindă mi se pune in faţă şi mă pot zări aşa cum sunt: grotesc şi sublim, dezinvolt şi angoasat, derizoriu şi transcendenent, generos şi abject. Cu lumea lipsita de mercantilismul de afara îmi place să mă contopesc, să redescopăr adevărul etern care se ascunde în spatele poncifelor zilnice. E un sentiment metafizic! Aş îndura orice pentru o asemenea voluptate, o beatitudine a fiinţei mele. Dar mă trezesc apoi din reverie imobil, inert asemenea unui bolnav care a zăcut în comă profundă în faţa edificiului. Sunt invadat de melancolie, îi privesc consternat pe cei care mă înconjoară. Sunt mut. Le contemplu fumul de tigară care se înalţă în cercuri albe. S-a înnoptat de-a binelea. Merg să beau un ceai de mentă, după care mă voi retrage. Atmosfera boemă din cafenea mă înviorează. Acordurile de jazz, masa de lemn masiv cu încrustaţii delicate îmi dă o stare de bine, mă face liniştit. Mă aşez şi contemplu cu o nestăvilită sete figurile care mă înconjoară. Nimeni nu mă priveşte iar asta îmi face bine pentru că îmi place să mă pierd în anonimatul marelui oraş. Am mai trait încă o seara speciala alături de mine. Strada mi se pare acum mai frumoasă învaluită in tăcerea misterioasă a nopţii. Un lătrat răgusit se pierde undeva departe. Sunt nemaipomenit de fericit şi de singur!

Mâine

2009-08-28T05:57:00.000-07:00

Vreau să traiesc voluptatea tăcerii, să simt mult şi să vorbesc puţin, să traiesc prin emoţii fiecare clipă. Vreau să fiu aşa cum sunt eu, fără prejudecaţi şi constrangeri meschine. Vreau să resimt în toată fiinţa mea otrava înfrântă a filistinilor care au vrut să mă provoace, să mă rănească şi să râd sardonic în mine, mefistofelic şi blajin. Atunci voi resimţi o puternică levitaţie purificatoare care îmi va da forte noi, nepreţuite.
Aşa am să pot să mă afund intr-un loc necunoscut cu oameni necunoscuţi cărora lei voi asculta răsuflarea tensionată. Voi hoinări singur pe bulevarde luminate de dor şi de istorie, prin palate vechi cu esenţe sacre, voi căuta sepulcrul meu fără de preţ. Da, voi zâmbi oricui la întamplare fără să ştiu de ce, nu mă va ţine nimeni de mână, iar sufletul o să imi fie dus departe, poate prin forfota anilor de graţie interbelici lângă boem şi cântec, lângă spirit şi vis, lângă idee şi preţuire. Paşii mei nu se vor lipi de asfaltul plictisit, inert, doar degetele vor atinge file dosite între lemne cu tari esenţe. Întotdeauna voi fi pe un peron murdar de griji, ticsit de copii înfrânţi de dorinţe mistuitoare, dar inconştienţi din cauza sedativelor surogate ale adevărului. Voi urca în odeoane somptuoase unde voi retrăi intens secunde grăbite din casa cu amintiri. Doar când visurile vor fi umbrite de mâinile nopţii voi auzi vocea dintr-un telefon care îmi va spune cine sunt şi îmi va explica ce simt. Da, gândul acesta mă înviorează şi mă face să imi doresc să fiu chiar acum acolo, sa uit ceea ce sunt pentru un pumn de vise. Nu sunt idilic şi nici prozaic, sunt o inimă blindată cu ochelari de soare şi cu rucsac, cu trenuri în gând şi în ideal, cu 3 lei în buzunar şi cu tenişi rupţi în picoare. Sunt un alergător în căutarea unui milimetru de fericire...

Cel mai iubit dintre pământeni

2009-08-09T12:55:00.000-07:00

"Cel mai iubit dintre pământeni"... este un titlu ieşit din comun, un titlu bizar de la care am aşteptat prea multe şi am primit destul de puţin. Da, este un "roman total", dar nu romanul unei mari conştiinţe. Victor Petrini nu are nici un fel de conştiinţă atunci când îl aruncă din teleferic pe dipsomanul Pencea invocând autoapararea. In primul rand el si cu Suzy ar fi putut foarte bine să îl imobilizeze in cele cinci, şase minute in care telefericul ar fi ajuns jos evitând astfel crima (erau doi împotriva unuia singur). În al doilea rând cum mai poate un om mânca şi chiar dormi dupa ce a săvarşit un asemenea gest? Poate trece uciderea unui om, fie el oricât de inutil societăţii asemenea storcoşirii unei furnici cu piciorul? Sau poate aveam de-a face cu supraomul lui Nietsche care işi permite orice?! E inutil să mai vorbim de conştiinţa, cu atât mai puţin de o mare conştiinţa.

Orice apropiere de eroii lui Camil Petrescu este o adevărată vexare la adresa celora din urmă. Aceştia viseaza la ideea de iubire pură alături de o fiinţa unică, in timp ce Petrini terfeleşte acest sentiment cu persoane frivole pe care nu se sfieşte sa se apropie. De ce nu işi asumă până la capăt responsabilitatea alegerii? Vorbeste mai apoi de mitul fericirii prin iubire. Cum poate el să fie fericit când coboară in derizoriu acest sentiment sideral dupa toate experientele amoroase prin care trece? Mai poate o mocirlă lamentabila sa facă fericit pe cineva? Da, dar nu o mare conştiinţă pentru ca acesteia i se asociaza in mod imuabil un orgoliu care eroului nostru ii este pe deplin strain. Aerul tare al înălţimilor orgolioase trag dupa el o curata luciditate dătătoare de mari suferinţe interioare, pe care el nu le are. Suferinţa fizică este mai bine suportata decat cea intelectuală pentru ca îi ştii cauza. Nu vei ştii nicodată în mod precis cauza unei suferinţe intelectuale, iar căutand-o te vei încalci intr-o inextricabilă căutare şi lupta cu tine însuţi. ! Dacă ar fi fost orgolios nu s-ar fi complacut in a sta ore in sir de vorba cu bicisnicii de la deratizare, ar fi gasit locuri de muncă mai bune decât la prinsul de şobolani sau la Oraca, nu ar fi abandonat filozofia la care pretindea ca ţine atât de mult.

Cum a putut omul acesta sa se căsătoreasca cu soţia colegului său Petrică Nicolau ale carui sincere mărturisiri despre problemele căsniciei le asculta cu o voluptoasa perfidie si satisfacţie? Modul în care şi-a tratat amicul care îl preţuia atât de tare este mult sub aşteptarile de universitar erudit(îl impulsionează sa divorţeze, îl jigneşte în scrisorile pe care i le trimite Matildei, îl determină acolo în pădure să se urce in pom şi să urle).

Victor Petrini este un intelectual, dar nu este un intelectual rasat. Comportamentul său are inflexiuni grobiene nepermise cu căderi in subteran. E de neconceput ca un universitar să işi bată şi să işi înjure soţia..

Romanul vrea să opună viziunii despre iubire din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" ideea mitului fericirii din iubire. Prefer cea dintâi variantă şi anume unicitatea sentimentului cu asumarea riscurilor inerente decât o terna cadere in banal a unuia dintre puţinele elemente care i-ar putea înalţa pe oameni din contingent apropiindu-i astfel de sacru.

Lui Marin Preda însa nu i se poate tăgădui meritul de a fi avut curajul să expună in plenitudinea comunista ororile regimului chiar cu preţul vieţii. Pentru asta îl stimez mult. Întâia dată când este închis, Victor Petrini stă trei ani gratuit la închisoare din cauza inocentelor vorbe ("Aştept ordonanţele dvs") ale prietenului său care îi scria din Paris care au fost interpretate greşit de scrupuloasele autorităţi fiind acuzat că facea parte din mişcarea legionară "Sumanele negre". Acolo in subteran şi mai apoi la canal dispare orice urma de omenesc, iar uciderea torţionarului care îl schingiuia până la dispariţie este pe deplin justificată.

Victor Petrini este o jucărie a soartei aşa cum însuşi a marturisit, iar fetiţa lui, Silvia victima unei providenţe neiertătoare.

Am scris totul de-a valma, aşa cum mi-a venit in gând. Nu am urmărit niciun plan anume, nu am venit cu nicio schiţă de acasă. Nu ştiu dacă mai trebuie să adaug ceva ( dacă va fi cazul voi reveni), dar ceea ce pot spune cu certitudine este că sunt dezamagit..

Sentiment latent

2009-08-07T12:12:00.000-07:00

Vreau sa imi ascult tacerea lichefiata, sa ratacesc fara scop pe strazi tenebroase ticsite de oameni, sa ma contopesc cu sufletul universal! Nu am invatat sa innot in oceanul solitudinilor bolnavicios de impresionabile, am incercat doar sa resprit aer rarefiat de pe creste inalte cu stanci prapastioase unde erau prinse flori unice hranite cu sevele tari ale inaltimilor. Vreau sa mi se franga toate aripile, sa simt vacuitatea primordiala in toate fibrele mele interioare, sa am puteri inextricabile care sa ma invete cine sunt si sa ma eliberez de zagazuri inchipuite de o minte inflamata. Nu gand nou mi s-a lipit de cortex!? Este inca fragil si va fi ucis de trista nepasare care ma ucide incet. Nu vreau sa fie asa, ma va distruge. Oare exista aceea mana alba care sa vina sa ma salveze din intunecimea mlastinii in care ma afund tot mai repede? "Poate ca asa trebuie sa mi se intample tocmai mie?" De ce tocmai mie? Cine m-a ales tocmai pe mine? Am fost intotdeauna fascinat de enigma intangibila care guverneaza sferele lucitoare si indepartete. Care sunt criteriile pe care se bazeaza? De ce nu au unii oamenii un semn mare pe pantec care sa ii deosebeasca de ceilalti, nu pentru a fi damnati, ci pentru a fi protejati de vidul unui balon de sapun? Asa ar fi chiar amuzant.. De atata plictiseala ar incepe sa se zbenguie agitand plamada flexibila a baloanelor.. Surad?! Da, dar e atat de fals si pe deasupra atat de trecator.. Unde e gorunul acela cu fosnetul de visare pierduta in timpuri indepartate care sa fie martor la zbuciumul unei constiinte care va sfarsi aparata de coaja lui ocrotitoare? (da, ma gandesc la Blaga!!; melancolie prelungita)
Cred uneori ca trag dupa mine un lung sir de ineptii fara noima, dar ma intreb de unde imi vin toate astea? Daca as incerca sa aflu un raspuns m-as incalci intr-o serie inexpugnabila de antinomii care ma ingrozesc de pe acum. Dar cu siguranta ar alunga norii negrii care s-au abatut pe cerul cunoasterii de sine. Sau mai bine zis ar disparea o parte din ei incat sa poata patrunde o raza subtire de care m-as putea apuca sau pe care as implora-o sa nu dispara, sa imi lumineze si incalzeasca pamanturile atat de inghetate si infertile ale interactiunilor externe..

Cioclu, ia defunctul asta de-aici!

2009-07-30T07:04:00.000-07:00

Mingea se rotea lenesa in aer de parca ar fi vrut sa se opreasca in fiecare secunda si ne asculte tacere care ne apropiase. O priveam.. mi se parea atat de frumoasa atunci sub soarele copt de vara mistuitoare de suflete curate. Parul ei cu reflexe uimitoare de vis trezit nu era modelat decat de inertia trupului prins in febra jocului. Dar imediat ce corzile rachetei mele sbarnaira abia perceptibil cazui din cuantica mea reverie. Atunci nu gandeam nimic, nu mai auzeam pe nimeni langa mine desi nu eram singuri. Ma simteam singur cu ea sub dogoarea prea plina din care isi trageau seva simtirile mele. Niciun chiot strain de noi nu ma mai atingea. Ma invelise o pelicula diafana de puf si parfum de departe, parca abia eliberat dintr-o cutiuta care il tinuse prizonier atata vreme. Doar mingea acea simbolica prin insasi infatisarea ei mai putea interveni in ludicul nostru atat de copilaresc, etern, dar nu pentru a spulbera clipa, ci doar ca mesager al acestei plapande istorii. Plapanda deoarece nu imi amintesc sa ii mai fi vazut chipul vreodata, dar ma simtea de parca ne-am fi cunoscut de la inceputurile lumii..
In sfarsit.. ma trezi in mijlocul strazii. Trupul imi era pur si simplu anesteziat ca si cand ar fi supravietuit unei avalanse de pietre care ma vizasera in mod deosebit. Orice gand imi era perfect egal fie ca era vorba de mine, de un prieten drag sau de eu stiu ce spita umana din inima desertul Australiei. Din loc in loc un zambec larg de fata cu ochii verzi si fata albicioasa mi se lipsea de obraji, dar in urmatoarea clipa il simteam perfid si dezgustator. Parca eram un blamat inchis intr-o cusca invizibila si artat cu degetul de ceilalti care se holbau cu priviri aspre la mine. Nu stiam ce acuzatii imi aduceau oamenii acestia, dar raceala si repulsia lor o simteam pana in adancul madularelor. Drumul, acelasi drum pe care il parcursesem de atatea ori in maximum un sfert de ora acum nu numai ca dura infinit mai mult, dar mi se parea strain ca si cand strazile acum le-as fi vazut intaia oara. Ma simteam oribil. Parca eram o fiinta aluneca aici de pe o planeta indepartata. Imi venea sa urlu, sa ma pravalesc in genunchi, sa-mi lipesc carnea de lespedea terna de marmura aspra. Imi pierdusem orice control asupra subconstientului pe are il crezusem atat de umil. O ura nestavilita imi inunda mintea. Eram in culmea unei furii vecine cu nebunia din ospicii ferecate cu multe lacate. Imi venea sa distrug fiecare fiinta care imi urmarea miscarile. Nu mi-as fi inchipui vreodata ca ma va stapani o asemenea stare de spirit. Tocmai cand ma simtisem atat de stapan pe mine lucrurile capatasera o intorsatura uluitoare. Ce spirite inexorabile s-au jucat cu mine si m-am manuit cu o asemenea abilitate. Nu mai stiu cum am ajuns acasa. Imi luai o carte la intamplare. Deschisei la prima fila. Citi cateva fraze, dar gandurile mi se pierdeau intr-un subteran abject. Nu mai iesi din casa aproape o saptamana..

Disertatie sentimentala

2009-07-03T12:42:00.000-07:00

Departarea de lumea blogului, voita sau nu, m-a adus in imposibilitatea de a mai scrie doua fraze. Cuvintele mi se pierd undeva intre neuron si efector precum ceata deasa intr-o genune daimonica incandescenta. O mie de ganduri imi napadesc creierii, dar din aceasta invalmaseala teribila nu reuseste sa se cristalizeze decat vagi emotii si infinita melancolie. Melancolie pentru ca acum la final de liceu regret ca ma despart de o "cladire veche, cu ziduri groase ca de cetate, in stilul Universitatii vechi" care m-a protejat de agitatia trepidanta a nimicurilor grandioase. Acolo am trait fiecare clipa, am plans si am descoperit oameni deosebiti care m-au invatat sa privesc si in sus, cat mai sus. Acolo am cunoscut fiinte himerice coborate din "sferele albastre ale constiintei pure" din ale caror idei mi-am plamadit aripi gracile. Acolo s-a nascut cea mai mare iubire, o iubire platonica de altfel care mi-a zagazuit trupul imuabil de o lume care se invarteste amentitor, centripet in jurul ideii de absolut.Am inteles ca intreaga combustie a fiintei mele sub presiunea influentelor externe sau nu a mazgalit o noua fila dintr-o carte cu pagini tot mai albe. As mai regreta doar putine lucruri, de altfel meschine. Am inteles ca lumea e o scena iar oamenii sunt actantii, talentati sau cabotini, am cunoscut si lumea "din spatele scenei". Am trait experiente numeroase carora trebuie sa le fiu recunoascatoare pentru felul in care sunt azi. Ar fi mai multe de spus, dar simt cum tastele incep sa inghete, iar clepsidra mi-a luat cu ultimele granule de nisip care se coboara grabite toata... (ex abrupto) Voi reveni!

Doar atat

2009-03-12T12:18:00.000-07:00

Primul soare de primavara ti-a ridicat o lumina stranie in privire, o lumina care nu mi-a mai fost data pana acum sa o vad. Efluvii de fericire mi-au scaldat fiinta iar o clipa, doar o singura clipa a insemnat imbratisarea cerului curat intr-o lume prozaica si neguroasa.

Teatrul de ieri si de azi

2008-10-24T11:24:00.000-07:00

MOTTO: “Ridendo castigat mores”
Sali de spectacol umplute pana la refuz, toalete impecabile, misterul de dinaintea ridicarii cortinei, auzul gongului, piese de anvergura ale marilor clasici reprezentate in culoarea epocii atat prin decoruri bogate cat si costume extrem de sugestive sunt deja elemente ale trecutului, ale unei ere demult incheiate.
Dar cu ce au fost insa inlocuite aceste elemente nelipsite dintr-un spectacol de teatru? Cu niste comedii facile, actuale, care il iau in balon pe omul modern (teatrul de consum), care, bineinteles, nu necesita prea mult talent si nici preocupare, decoruri sumare, actori cu doua trente pe ei sau chiar despuiati de tot. Iar acum urmeaza publicul care se prezinta in conformitate cu cele de pe scena pe care chiar el insusi le-a modelat dupa gusturile si tendinte. Rochiile de seara si costumul cu papion au fost inlocuite de tinute lejere, jeans cu adidasi sau chiar trening, bunul simt a fost dat pe neobrazarea de a nu inchide mobilul in timpul spectacolului si de a comenta cu voce tare intr-un mod de-a dreptul vulgar ceea ce se petrece pe scena.
Cu mare regret, dar calitatea spectacoleleor, daca este sa o comparam cu cea din trecut a scazut dramatic. Tot actorii invarsta fac sarea si piperul, dar dupa ce se vor duce si ei cu cine mai ramanem? Este o problema care implica atat scoala de teatru cat si societatea romaneasca intr-o globalizare perpetua. Prin piese ieftine care “se vand” teatrul modern a fost golit de substanta, tearul de azi nu iti mai da “tema pentru acasa”, nu te mai pune pe ganduri atunci cand te inchizi in camera ta, ci doar iti vin in minte lucrurile de zi cu zi imediat dupa ce ai parasit sala de spectacol. Te simti ca si cand nu ai fi fost intr-un loc de cultura ca sa iti mai clatesti neuronii si asa imbacsiti de tampeniile de la TV.
Din pacate, odata cu substanta teatrului s-au golit si salile de spactatori.De ce? Pentru ca in secolul XXI publicul este interesat de alt tip de relaxare, este mult mai comod sa stai in fata calculatorului sa navighezi pe marile inspumate de monstrii virtuali ale interbetului sau sa pierzi timpul in fata televizorului urmarind emisiuni stupide despre oameni care nu stiu pe ce sa mai arunce cu banii. Tot la indemana oricui este sa vada de la el de acasa ecranizarea unei piese care de multe ori se dovedeste o distorsiune a sursei de inspiratie sau sa bantuie cu amicii prin bodegute irosind timpul de pomana. Cartile sunt excluse din start. Sunt extrem de putini cei care mai au in zilele noastre o astfel de preocupare, cam la fel de putini ca si iubitorii de frumos, categorie in care se include si teatrul. Genul dramatic, o alternativa pentru cei carora nu le place sa citeasca se dovedeste a fi repudiat.
Tinerii sunt obligati de catre profesori sa vina la teatru pentru ca altfel primesc nota mica, insa mai bine ar ramane acasa. Excluzand faptul ca orice vizionare de spectacol presupune o prealabila documentare, acestia sunt pusi pe glume, uita unde se afla, nu sunt captati de absolut nimic din ceea ce se petrece in fata lor si incepe rumoarea. Pe buna dreptate ceilati sunt deranjati, se enerveaza, nu pot sa mai urmareasca nimic si astfel o seara care s-a vrut agreabila se transforma in ceva neplacut.
Dar unde este publicul matur, cel care ar trebui sa inteleaga cel mai bine fenomenul teatral? Fie scarbit de atata mediocritate prefera sa ramana acasa si sa savureze o carte buna, fie, ceea ce este mai grav, este atat de plafonat incat nu se mai poate gandi si la hrana sufletului, fiind preocupat de giftuirea cu gratare si mititei la iarba verde in acompaniementul deja arhicunoscut al manelelor. Aici intervine mentalitatea aceea paguboasa a romanului care necesita timp indemungat si o asidua munca de lamurire pentru o cat de mica schimbare. Romania sta extrem de prost la capitolul promovare a culturii in genaral. Campanii majore in presa scrisa si cea audio-vizuala pentru diseminarea elementului teatral nu sunt, sau daca sunt trec aproape neobservate, pentru ca aceasta presa prefera ceea ce se cauta, caci prezentand un strop de arta ii scade audienta si, deci este in pierdere; scoala romaneasca nu are nici un fel de interes sa deschida ochii copiilor ca exista si ceva mai bun decat fumatul sau sedentarismul in masa la care ii predispune.
Daca ne luam dupa zicala “Speranta moare ultima” singura solutie ramane speranta ca vor aparea oameni care vor salva starea actuala de fapt si ca adevaratul teatru nu se va stinge odata cu epoca vitezei...

"Asa-s de negri ochii tai, lumina mea"

2008-10-17T10:35:00.000-07:00

Te rog, Doamne, lasa-ma sa ma atarn de acest vis utopic, sa il strang in palme si sa il transform intr-o clipa de adevar.
Vreau sa dorm pentru o vesnicie sa nu mai cunosc nimic despre aceasta comedie dezgustatoare care mi se infatiseaza la fiecare pas, sa ucid ielele blestemate cu aceeasi arma otravita cu care m-au injunghiat pentru a intra in hora innebunitoare a ideilor. Vreau sa fiu iar la marginea lumii, la un pas de genunea innegurata de fumul inecacios al masinilor harbuite de greselile trecutului, fiecare fibra a corpului sa simta frica de propriul eu. Doar atunci voi reusi sa pretuiesc valoarea inegalabila a aeruui pe care il respir chiar in acest moment, sa zambesc fara motiv sa ma napadeasca o beatitudine debordanta doar la auzut batailor inimii. Stiu cum sa supravietuiesc atunci cand innot in suvoaiele inghetate si pline de sloiuri ale provocarilor.
Imi vin in minte cateva versuri de Blaga! Tresar...

Finis

2008-09-12T11:22:00.000-07:00

Pentru ca o anumita perioada din era scrierilor pe aceasta pagina s-a incheiat va las in compania domnului K. Veti citi postari scrise in acelasi stil ca si cel de pana acum, cu diferenta ca acestea care vor urma vor purta semnatura domnului K. Domnul K va insemna aici atat zbuciumul constiintei sale distorsionate, cat si elemente obiective care nu reprezinta altceva decat o pauza din acea cursa fara de sfarsit pe care este obligat sa o traiasca prin prisma fiintei sale...

Frumusete pierduta

2008-09-06T09:40:00.000-07:00

Itinerariu: Craiova- Drobeta Tr. Severin- Orsova- Baile Herculane si retur

***Insemnarile unui turist intarziat***

Multi se intreaba ce mi se pare atat de frumos intr-o localitate paraginita si parca de toata lumea uitata precum Baile Herculane pe care ei o dispretuiesc. Poate simplul fapt ca are o istorie atat de veche strans legata de latinitatea pe care o simt curgandu-mi in vene; tot ce o leaga de trecutul acela pe care eu il proiectez la nivel "mitologic" de la terme la arhitectura, de la strazi la statuile acelea cojite de indiferenta. Da, este adevarat, nepasarea iti izbeste ochiul la tot pasul. Constructii cu o insemnata valoare atat istorica cat si arhitectonica si de o frumusete uimitoare zac uitate de parca ar fi niste baraci inutile. Timpul nemilos a lasat urme foarte adanci insa nimanui nu-i pasa. Atata indolenta fata de o zona superba te umple de tristete, dar cand te gandesti pe ce meleaguri traiesti incepi sa te acomodezi si cu asta. Pacat!

Este un loc cu o rezonanta deosebita pentru mine in ciuda elementelor inacceptabile: strazile inguste, pavate cu piatra cubica, Valea Cernei care ii confera un statut special, tot acel ansamblu arhitectonic incantator care reuseste sa reziste cu stoicism, "aerul" arhaic ce inca poate fi respirat, chiar si pozitia geografica " la adapost" datorita muntilor impaduriti si pe alocuri cu stanci semete ale caror cereneluri fac din acest loc o adevarata fortareata a trecutului pierdut.

"Frumusetea, simpla frumusete iti poate umple ochii de lacrimi" [ "Portretul lui Dorian Gray", Oscar Wilde]. Cam asta a fost starea de spirit pe care am avut-o atunci cand am umblat pe faleza din Orsova pana cand m-am desparit de Dunare dincolo de barajul de la Portile de Fier. Nu cred ca mai pot spune multe despre asta insa vreau sa adaug ca aceasta apa a stans tot ce poate fi mai tandru si mai de pret din intregul spirit romanesc.

Cate ceva despre adevaratul Brancusi

2008-08-25T13:27:00.000-07:00

Cati dintre noi stiu oare ca cele trei monumente lasate mostenire de marele artist orasului Targu Jiu au fost ridicate in cinstea eroilor romani care au lupat in Primul Razboi Mondial si purtau urmatoarele denumiri:
-"Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii nostrii si nicidecum "Coloana infinitului"; daca o examinam cu atentie observam cu atentie ca modulele din care o alcatuiesc sunt exact 16 1/2 ceea ce reprezinta anul si mai exact perioada cand romanii si-au inceput participarea la marea conflagratie;
-"Masa apostolilor neamului" si nu "Masa tacerii" ; monumentul reprezinta o masa care are in componenta 12 scaune, i-ar in mijloc s-ar afla Iisus Hristos;
-monumentul "Intregirii neamului" si nu "Poarta sarutului", deoarece fiecare dintre cei doi stâlpi este alcatuit din alti 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acesti stâlpi reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România; desi arata ca o poarta nu este nici pe departe asa ceva si are legatura directa cu eroii romani.?
Denumirile au fost schimbate de comunisti carora nu le-au placut numele date de Brancusi. Este trist ceea ce s-a intamplat si se intampla in continuare in Romania. Cred ca romanii, in ceea mai mare parte datorita dezinformarii nu au fost capabili sa scape de aceste denumiri si sper ca prin intermediul acestui articol poate ca se va mai schimba ceva.

Un suflet... un neam

2008-08-25T12:28:00.000-07:00

"De ce mi-aţi luat cerul sfânt/Şi m-aţi zidit în mormânt/Sub boltă şi lespezi de ghiaţă/Sub valuri şi trâmbe de ceaţă?/De ce mi-aţi luat zările, /Şi mi-aţi ascuns depărtările/Săpându-mi groapă adâncăŞi-acoperind-o cu stâncă?/De ce mi-aţi luat ziua dalbă/Căldura, lumina cea albă/Şi mi-aţi dat noaptea cernită,/Geroasă şi nesfârşită?" [Ion Eremia, "Mi-e sete de cer"]. Acesta este strigatul sfasietor al unui fost general comunist inchis in infernul dintre patru pereti de la penitenciarul din Ramnicu Sarat. Povestea sa am aflat-o din paginile cotinianului "Gandul". Pentru mine a fost cu adevarat impresionanta. Dar sa rezum cele citite acolo. Ion Eremia adept infocat al comunismului este investit intr-o functie inalta de conducere a relativ noii oranduiri. [ toate astea se intampla cam prin anii '60].Noul statut i-a permis sa vada cu adevarat fata acelei dictaturi insuportabile si a decis sa scrie pe furis o carte pe care urma sa o trimita mai apoi peste granita. Tradat de prieteni, a fost condamnat la 25 de ani de detenitie. Ce a urmat este extrem de greu de relatat. Un tratament abominabil, depersonalizant, terifiant. Este greu de crezut ca astfel de lucruri s-au petrecut intr-un loc din secolul XX: batai cu varga pana la inconstienta, interdictii absurde [nu avea voie sa se reazeme de pereti, sa priveasca pe ingusta fereastra, sa schimbe macar o vorba cu ceilalti nici macar in soapta, acest lucru fiind permis doar 30 min pe zi], perchezitii la sange in cadrul carora erau verificate cele mai imposibile locuri. Este de la sine inteles ca mancarea era suficienta cat sa nu mori de inanitie, data in cea mai mare batjocura, celulele insalubre erau imbacsite cu mirosuri pestilentiale de fecale si "decorate" si cu straturi groase de igrasie. Trebuia sa fii extrem de intelept si puternic pentru ca in astfel de conditii sa nu o iei razna de-a binelea. Acolo erau inchisi numerosi intelectuali printre care si C-tin Noica. A reusit sa comunice cu acestia prin intermediului codului Morse.Eroul nostru s-a hotarat sa scrie un roman in gand si numeroase poezii pe care a reusit sa le publice dupa ce a fost salvat de amnistia din 1964. Memorialul "Insula Robinson" il apropie pe buna dreptate de scriitorul rus Alexandr Soljenitin ale carui scrieri precum "O zi din viata lui Ivan Denisovici" au aratat lumii intregi supliciile din gulagurile rusesti. Pentru mine acest memorial ca de altfel si scrierea lui Soljenitin mentionata mai sus reprezinta imaginea fidela a unei societati, intrucat fiecare element din interiorul penitenciarului are un corespondent in viata din exteriorul sau. A prezenta in modul cel mai sincer, fara exagerari toate acele fapte de domeniul sadomasochismului care frizeaza aria patologicului inseamna ruperea acelei masti mincinoase sub care s-a ascuns dictatura inumana care a distrus vietile unor oameni nevinovati. Tot ce s-a imtamplat sunt lucruri impardonabile care au lasat urme adanci in sufletul omenirii pot spune, iar repercursiunile vor continua mereu sa apara.

NU

2008-08-20T08:26:00.000-07:00

Poate ca sunt eu adepta stilului clasic, poate ca imi place acel teatru incadrat intre anumite borne, dar lectura anti-piesei "Cantareata cheala" mi-a produs o mare deziluzie. Cei care citesc randurile astea vor spune cu siguranta ca nu am inteles-o, insa cred ca nu e asa. Mesajul este unul interesant, aduce in prim plan conditia omului in secolul XX, acea existenta golita de orice continut, acea ingrozitoare neantizare a fiintei umane care si-a pierdut definitiv ego-ul. Anularea identitatii personajelor si incercare tulburatoare de regasire, eliminarea coordonatelor temporale, patrunderea comicului pe terenul tragicului sunt elemente de o subtilitate abil disimulata.
Dar modalitatea de exprimare a reusit de-a dreptul sa ma sacaie. Poate ca tocmai stilul face din aceasta piesa din sfera absurdului ceva iesit din comun. Limbajul "sacadat", repetarea exasperanta a unor cuvinte a reusit sa ma faca sa imi pierd calmul initial. Ma uitam cate pagini mai am de rabdat. Parca eram intr-un cerc ale carui dimensiuni incepusera sa se micsoreze ametitor. Norocul a fost ca nu e chiar atat de vasta. Pe masura ce citeam speram sa gasesc macar ceva cat de mic pentru o cvasireabilitare. Tocmai aberatiile, vorbele care nu aveau niciun sens si care fac deliciul acestui gen m-au iritat, iar lectura a devenit un supliciu. E bine totusi ca nu mi-am pierdut rabdarea intr-atat incat sa abandonez lectura. De altfel ar fi fost o pierdere insemnata. Pot sa pun ramasag ca aceasta piesa a fost savurata din plin de adeptii suprarealismului care dupa parerea mea au viziuni asemanatoare prin excentricul si futurismul reprezentarilor. Titlul este de-a drepul hidos si nu are legatura cu nimic.
Gata, este suficient, am inteles. Nu imi place teatrul absurdului si am sa incerc sa il evit de acum inainte in cazul in care nu voiesc o perturbare a dispozitiei afective.
Tot clasicii precum Shakespeare si Moliere raman salvarea in fata acestor stiluri novatoare.

Asa este sau Cum se mai vede patul lui Procust

2008-08-13T07:35:00.000-07:00

...in acel amurg de vara tarzie copilul cu ochii plansi asezat pe un imens trunchi de stejar privea orizontul purpuriu care se zbatea sa nu fie inca zdrobit de intunericul ce avea sa se astearna. Se simtea ranit pentru a doua oara, acum de natura care parea sa ii fie si ea potrivnica. Cerul stacojiu era rupt din sufletul sau. Isi venea eul impanzit in tot vazduhul, iar trairile din acea clipa ii aduceau in fata ochilor cele mai lugubre idei. Acum intelegea pe deplin care era rolul sau in toata hora la care luase parte. Se simtea inselat, isi vedea naruite cele mai arzatoare visuri, era doborat de ceea ce urase el poate cel mai mult . Ii venea sa alerge, sa se urce in varful unui munte inalt de unde sa urle din toti raraunchii despre adevarul care i-a fost insfacat fatis, despre lucruri inexpugnabile si imuabile in acelasi timp. Dar nu va face asta niciodata. Era peste puterile lui. Iar asta nu pt ca era slab, ci pentru ca sistemul sau de gandire era deasupra a tot ce i se petrecea in fata ochilor. Iar din acea clipa a ramas sa dea un raspuns la intrebarea: se va opune cu stoicism la tot cinismul acela mizerabil de care era dezgustat la fiecare pas, cu riscul suprem al sucombarii finale, sau isi va manji creierul cu acele conceptii otavite de imoralitate?

E doar literatura...

2008-08-05T12:24:00.001-07:00

"Oamenii, leii , vulturii si potarnichile, renii cu coarne inramurate, gastele, paienjenii, pestii cei tacuti ai apelor, stelele de mare si cele ce nu puteau fi vazute cu ochiul liber, intr-un cuvant toate vietatile, toate, toate s-au stins dupa ce au incheiat tristul cerc al vietii lor... Sunt mii de veacuri de cand pamantul nu mai poarta nici o fiinta vie, si aceasta biata luna in zadar isi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc tipand in lunca si carabusii nu se mai aud in cranguri de tei. E frig, frig, frig... E pustiu, pustiu, pustiu... E infricosator, infricosator, infricosator... (Pauza) Trupurile fiintelor vii s-au desfacut in pulbere si materia cea vesnica le-a prefacut in pietre, in apa, in nori, iar sufletele tuturor s-au contopit intr-unul singur. Si sufletul lumii sunt eu... Eu... In mine e sufletul lui Alexandru cel Mare si al lui Cezar, si al lui Shakespeare, ai al lui Napoleon, si sufletul celei din urma lipitori. In mine constiinta oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor si imi amintesc totul, totul, totul si retraiesc in mine fiecare viata in parte."

Cazut la datorie

2008-07-29T12:52:00.001-07:00

Nu stiu de ce in ultima vreme atunci cand se vorbeste de coruptie medicii sunt in fruntea listei. Formula cum ca "Te lasa sa mori daca nu ii dai" este deja clasica. Nu numai ca aceasta formulare este o concluzie imprudenta, dar si doza extrem de mare de subiectivitate pe care o exprima dovedeste o data in plus si o proasta informare. Medicul de familie a devenit scrib, sclavul pacientului care vine cu un tupeu nemarginit, tunand si fulgerand ce medicamente vrea sa ii fie eliberate de farmacie pe baza prescriptiei de la medicul de familie. Bineinteles toate acestea avand loc fara o consultatie, ca si cand rolurile s-ar fi inversat. Pacientul stie mai nou sa se trateze singur si atunci ma intreb pt ce ar mai avea el nevoie de un "biet" doctor? Iar atunci cand este absolut absurd ceea ce doreste stimabilul pacient, iar medicul este nevoit sa ii explice ca nu poate sa faca ceea ce acesta ii cere si in consecinta il refuza, este servita pastila pe care am mentionat-o mai sus.
Este inacceptabil ca dupa atatia amari de ani petrecuti cu studiu, un medic sa fie tratat in asemenea hal, fara nici cel mai mic respect pt pregatirea pe care o are, si sa nu uitam ca face parte din acea categorie de oameni rafinati, eruditi, intr-un cuvant, speciali. In mare masura, dupa parerea mea, toate aceste prejudecati au fost create de media care, insetata de senzational, ramasa fara stiri "picante", prezinta astfel de cazuri din punctul de vedere al unui necunoscator, deci realizand o proasta informare, reusind insa o manipulare desavarsita.
Din pacate toate aceste lucruri se petrec in cadrul unui sistem gestionat mai mult decat haotic, unde nu exista niciun fel de principiu care sa impuna o oarecare rigoare si un dram de respect. Spun asta pt ca nici sistemul nu mai pretuieste medicii, poate de aceea si atatea plecari peste hotare. Medicul cica este platit pt cele opt ore pe care le petrece la cabinet sau, dar se intreaba oare cineva cate alte documente despre starea pacientilor mai are de finalizat acasa, cate raportari peste raportari are de facut lunar? Nu se intreaba nimeni cand sunt facute toate astea si cat timp mai trebuie alocat. Va spun eu: tot cam pe atat. Deci medicul dupa ce termina programul de lucru se duce fain frumos acasa si continua munca de la cabinet, pentru care bineinteles ca nu este platit, bineintels pe timpul si pe nervii sai. "Este cat se poate de echitabil!". Mai nou medicul nu mai poate sa aiba si el o familie de care sa se bucure, cu care sa petreaca timpul liber pentru care trebuie sa se ocupe de hartogaraie, altfel e dat afara si ajunge sa moara de foame pe strazi.
Altceva incredibil! Nu mai poate sa isi ia macar o saptamana concediu de odihna, de care pe buna dreptate ar avea nevoie, pentru ca este pur si simplu "legat de glie", trebuie sa raspunda "prezent" la toate cererile pacientilor, deoarece in cazul in care acestia sunt nemultumiti, este de rau. Se isca un scandal imens. Este dreptul sau, de care iata ca a fost lezat! In situatii de acest gen se vad lacunele acestui sistem. Nu este capabil sa aduca un medic inlocuitor pt ca cel inlocuit sa poate beneficia de acele cateva zile libere, la care orice salariat are voie si pe care le merita cu prisosinta.
In alta ordine de idei, cum mai poate oare un medic sa isi faca datoria daca este agresat verbal si fizic de persoane neavizate in domeniul sau care pretind ca stiu ce trebuia acesta sa faca. Ma intreb de ce oare a solicitat ajutorul acestuia daca el insusi stie ce este de facut?!
Toate aceste lucruri nu au trecut neobservate de cei interesati de acest domeniu de lucru, cel mai elocventa este scaderea drastica a numarului de cantidati care opteaza sa vina la Facultatea de medicina dupa terminarea liceului. Nu mai este nimeni dispus sa isi asume o responsabilitate enorma, sa nu mai aiba dreptul la o familie, sa primeasca cuvinte abjecte in loc de multumire si, colac peste pupaza, sa se trezeasca si cu capul spart sau chiar omorat.
De ce articolul meu se numeste "Cazut la datorie"? Pentru ca toate aceste nereguli ale unui sistem infirm au culminat cu abominabila ucidere a unui medic de familie in jud. Timis, cred, care a avut "indrazneala" sa nu ii faca pe plac pacientului. Este incredibil!
N.B. Aceasta este parerea unui amator!

Vreau la Rio de Janeiro

2008-07-26T12:17:00.000-07:00

Niciodata nu as fi crezut ca un loc situat la antipozi [ fata de tara in care imi tes nenumarate visuri] ma va interesa, ba mai mult, imi va trezi dorinta sa ii descopar pas cu pas misterele. E adevarat ca America latina este singurul continent in care as putea sa ma simt ca acasa. De ce? Pentru ca radacinile sale sunt legate indrestuctibil de "batranul continent", pentru ca imi curge prin vene sange latin de care sunt mandra, pentru ca ii indragesc pe oamenii aceia, pentru ca ma apropie ceva inefabil de ei. Vreau la Rio de Janeiro [ "Rau de ianuarie", traducere din portugheza]!
Ce imi place la aceasta metropola? De ce tocmai aici si nu in alta parte?! Sa zicem ca ajungi aici cu vaporul. Acea statuie impresionanta a lui Iisus [ finalizata in 1931, avand o inaltime de 40 m] cu ambele brate intinse orizontal te face sa simti un fior; bunatatea si dragostea care o imprastie, legatura imuabila dintre brazilieni si dumnezeire... Este un sentiment deosebit.
Desi este un loc periculos pentru turistii straini din cauza numarului ridicat de infractiuni, nimic nu mi se pare mai fascinant decat sa pasesti pe plaja de la Copacabana unde te coplesete frenezia celor 250.000 de oameni "inghesuiti" pe cei 800 mp, locul unde gasesti emotie,dezinvoltura, familiaritate; acel tramvai fara usi si geamuri de care se poate agata oricine care nu are chef sa cumpere un bilet; cartierele "favelas", cartiere formate din baraci despre care toata lumea crede ca sunt mizere si rau famate, dar care in realitate, este adevarat, sunt sarace, dar locuite de oameni muncitori, veniti in speranta unui trai mai bun, generosi si pasnici; imensul parc intins pe 180 kmp, chiar in inima metropolei[ de altfel cel mai mare parc de acest gen din lume] cu vegetatie tropicala abundenta, in care poti sa te ratacesti la fiecare pas, fara a mai gasi drumul de intoarcere cateva zile bune; un meci al echipei nationale de fotbal pe Maracana alaturi de alti 199.999 de oameni care creeaza o atmosfera incendiara, incredibila; acel carnaval unic care dezvaluie intreaga personalitate a poporului brazilian; defilarile scolilor de samba fac din acel eveniment ceva senzational, este extraordinar!
Macar pt tot ce am spus pana acum, vreau la Rio de Janeiro!

Recenzie sau apropierea de un vis?

2008-07-26T11:49:00.000-07:00

"Moartea la Venetia" de Thomas Mann am descoperit-o intamplator. Titlu cu rezonanta deosebita in sufletul meu [ prin prisma acelei asezari de poveste] mi-a sarit in ochi intr-un raft de biblioteca pe cand cautam cu totul altceva. Aceasta scriere [ imi] place prin simpla descriere acelui loc deosebit, mitic, rupt parca din alta era. In mare parte actiunea se plaseaza in Venetia secolului XX unde scriitorul silezian Gustav Aschenbach isi petrece vacanta. Acesta indrageste un copil polonez de o frumusete izbitoare venit acolo alaturi de familie. Scriitorul simte o voluptate deosebita privind baiatul, uneori chiar il urmareste. Descrierea cadrelor mi se pare mai interesanta decat pasiunea literatului pentru frumusetea copilului. Epidemia de holera, tainuita pana atunci, determina polonezii sa se intoarca acasa. Sfarsitul mi se pare, abrupt, previzibil. " Si inca in aceeasi zi lumea, respectuos infiorata, primi veste mortii sale"

Arhitectura sub lupa unui profan

2008-07-25T12:42:00.000-07:00

De la natura la arhitectura. Aceasta este legatura indestructibila pe care s-a bazat Antonio Gaudi atunci cand a realizat toate acele edficii-capodopera care dainuie si astazi in intreg cuprinsul Spaniei. Imi place la acest arhitect usurinta cu care a imbinat elemente ce au facut ca o anumita constructie sa fie sobra, rafinata, opulenta ( ma refer la decoratiuni)si totodata in liniile clasicului. Imbinand elemente ale stilului Mudejar -influenta preluata de la arabii perindati pe meleagurile iberice- cu cele ale Renasterii catalane stilul sau m-a impresionat din prima clipa. Geometrizarea milimetrica a formelor si a culorilor preluate intocmai din "rigurozitatea" si mimetismul naturii dau atat interioarelor cat si exterioarelor un aspect familar, placut, care iti dau o stare de bine, te relaxeaza pur si simplu.
Sagrada Familia te lasa mut de uimire. Te striveste prin sacralitatea si somptuozitatea care i-o confera numeroasele turnuri care adapostesc clopote imense ce vibreaza intr-o armonie divina, dar si sculptuzile de o minutiozitate impresionanta reprezentand scene biblice. Este superba!!
Deocamdata ma opresc aici. Promit sa revin cu ceva despre Gaudi in articolele viitoare.

Despre ura care a macinat Romania secolului XX

2008-06-22T04:50:00.000-07:00

In cartea sa "Despre ura" Gabriel Liiceanu clasifica acest senstiment in doua categorii: ura "de pornire" si ura de reactie. Prima se refera la ura care apare fara a avea o cauza, doar pt ca X este mai frumos, destept, etc. decat Y, iar cea de-a doua ca o reactie la raul produs o persoana anume. Ura la care ma voi referi in acest articol face parte, daca e sa o luam dupa cei care au urat din cea de-a doua categorie. Acest sentiment devenit dominant in societatea romaneasca de dupa 1948 are origini mult mai vechi. In secolul XIX prin vocea lui Karl Marx ura a devenit organizata. Ea a fost pusa "in slujba" unei ideologii devenind astfel argumentata, teoretizata, programatizata. Din acest moment tot ceea ce ura facea in numele unei ideologii nu mai era nicidecum ceva rau, ci dimpotriva ceva "benefic" pentru progresul societatii.
Dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial romanii nici nu se dezmeticisera bine si erau condusi deja de un partid unic care isi incepuse programul sau radical. Au socotit la inceput ca este vorba de o "pedeapsa" a cerurilor. Era ceva atroce ca sa isi imchipuie ca era adevarat. Dar ca orice astfel de punitie trebuia curand sa se sfarseasca. Cand insa nu s-a dovedit a fi cum ei sperau s-au inspaimantat si s-au temut pentru vietile lor. Inspirata din operele lui Karl Marx si Friedrich Engels, doctrina comunista a promovat ura de clasa (suprematia proletariatului in dauda burgheziei), lichidarea dusmanului prin orice mijloace. Dupa ce acei reprezentanti ai "clasei exploatatoare" au fost eliminati a venit randul intelectualilor care nu au vrut sa abdice de la scopul lor acela de a veghe asupra valorilor eterne ale omenirii. Refuzand sa organizeze si sa coopereze la construirea unei ideologii, asa cum facusera intelectualii tradatori, aceastia au intrat in categoria de inamici ai regimului care deci, trebuiau pedepsiti. Mi se pare inacceptabil ca, acei carturari, acei eruditi, care erau floarea gandirii romanescti, aceia care in fond ar fi fost capabili sa aduca prosperitatea in sanul societatii, tocmai aceia sa fie eliminati... Si in dauna cui?! In dauna muncitorilor si a taranilor, preocupati de altfel in sporirea productiei si a "randamentului" acesteia. Nu cred ca mai are rost sa continui aceasta idee...
Pe de alta parte, "ridicand in slavi o fiinta inferioara, au dat poporului roman un standard de valori si de omenie extrem de scazut; facand din cinism suprema regula de comportament , le-au atrofiat cetatenilor simtul orientarii in viata si au rapit unui popor care, avea nevoie de ele, reperele morale. Pe scurt au devastat spiritul romanilor si substanta morala asocietatii romanesti."
Ura abnegata acumulata in timpul acestui regim nu a facut decat sa imbolnaveasca o intreaga societate, sa distruga orice spirit individual, sa aduca o grosolana plafonare in numele "binelui" colectiv, sa gaseasca alte valori etice si morale, sa prabuseasca generatii intregi in numele unei superioritati prostesti.

Articol inspirat din "Despre ura", Gabriel Liiceanu; textul citat este extras din volulmul de fata;

In memoriam ("Cata luciditate atata existenta si deci atata drama")

2008-05-15T11:56:00.000-07:00

Ieri, 14 mai 2008 s-au implinit 51 de ani de cand cortina s-a lasat peste pleoapele ostenite ale neobositului scriitor.“Un om cu suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent si neprihanit totodata, plin de subtilitate, de patrundere psihologica dar si naiv, cu inocenta si cu talent de poet, vorbeste despre dragostea lui, despre femeie, asa cum o vede el, despre oameni, despre nasterea pamantului din haos si din acest monolog nervos se desprinde incetul cu incetul o viata sufleteasca indeterminata, dar reala, un soi de simfonie intelectuala care te suprinde prin exactitatea cu care elemente disparate se intetesc, care te incanta prin placerea ce poate rezulta din claritatile psihologice » o admirabila caracterizare apartinand lui George Calinescu incercand a descrie remarcabila personalitate a celui care a fost CAMIL PETRESCU.
Orgolios, hipersensibil, insetat de ideea iubirii si a dreptatii absolute, inadaptat superior, spirit analitic detasat de lumea reala acest om a facut din munca scrisului un act de cunoastere, si autocunoastere, o analiza lucida si intransigenta a vietii in diferite momente. Asa au luat nastere personaje memorabile precum Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru, Pietro Gralla, Stefan Gheorghidiu, sau Danton. Inzestarati cu aceleasi insusiri ca si ale creatorului lor acestia raman drepti, neclintiti, printre ruinele propriului esec. Chipul lor se inalta, statuar, deasupra dezastrelor, cu privirile atintite spre steaua care le-a calauzit pasii- spre absolut.
Posedand vaste cunostinte in domeniul filosofiei, studiind matematici si logica, creatorul teatrului de idei in literatura romana si in acelasi timp un bun teoretician de teatru, gazetar cu un ascutit spirir polemic, dar manifestat in limitele decentei, acest om mi-a fascinat adolescenta, m-a facut sa ma simt mai aproape de transcendental. Fiecare cuvant al sau ma face sa simt un reflex in fibrele constiintei mele, fiecare idee este parte din intregul meu...

Din insemnari

2008-05-03T10:25:00.000-07:00

*** A nu mai pune un lucru la indoiala inseamna ca deja nu se mai crede in progres, nici in posibilitatea aprofundarii; este o lasitate fata de viata, este o frica fata de adevar, este o negare a polivalentei si a profunzimii realitatii; astfel il cunoastem intr-o masura pe Cel ce este neexprimat pentru orice imagine sau termen.
*** Credinta consta in faptul ca omul este absolut increzut in bezna si necunoscutul care il sperie si care contin o revelatie, un inteles, ca haosul din fata sa poate fi la un moment dat strafulgerat de lumina pe care o numim "sens" si care va crea o armonie, fie si partiala, primara.

"Viata necercetata nu merita traita" (Socrate)

2008-05-03T09:28:00.000-07:00

De azi

2008-04-29T11:08:00.000-07:00

Avand in vedere ca acesta postare este facuta in cea de-a treia zi de Paste are legatura cu cele ce voi scrie mai jos. Observ cu tristete din ce in ce mai mare ca oameni din acesta lume, mai bine spus din acesta epoca traiesc exclusiv pe orizontala. Cand spun pe orizontala ma refer la tot ceea ce implica materialismul care are fireste drept unic conducator banul. Bani, bani si iar bani! Toata lumea este obsedata de averi, posesiuni. Acum orice lucru este cumparat cu banii, inclusiv sufletul. Sa nu credeti ca sunt vreo anacronica sau ca visez cu ochii deschisi la iubiri romantioase desprinse din pagini de romane ingalbenite, dar a ajuns sa ma irite atat de mult un astfel de sistem de gandire, iar singura modalitate de prostest ramane scrisul. Nu pledez aici pentru o existenta ascetica, dar vreau sa spun ca exista si alte lucruri deosebite in acest univers care insa au fost date afara din societatea contemporana cu o cruzime inimaginabila. Trebuie sa privim si in sus... (ideea poate fi generalizata si la alte aspecte)

Vis. Beatitudine. Regret

2008-04-24T06:55:00.000-07:00

Mi-e dor de mare. Imi place la mare pentru ca esti curat tot timpul. Imi place marea pentru ca esti mai aproape de absolut. Intinsa pe nisipul ud, imi sprijin capul in palma si vad cum ultimele irizatii fierbinti se topesc in albastru etern care le absoarbe rapace. I se face loc unei semiobscuritati onirice care va fi din ce in ce mai deasa pana la tenebros. Este momentul in care se deschide o usa zdrobitor de inalta al carei prag i-l voi trece din prima clipa.
Se cristalizeaza un interior de o frumusete izbitoare invaluit in efluvii fragrante. Somptuozitatea formelor striveste orice aparenta de imperfectiune. Nu stiu unde ma aflu. Este o sala extravaganta de bal dintr-un imens castel nobiliar probabil al Regelui Soare sau poate o sobra catedrala gotica. Parca de nicaieri apar palpaieli blande care nu reusesc sa lumineze cine stie ce. Cu mare greutate se observa deasupra un candelabru imens care se pare ca deocamdata are un rol pur decorativ. De o parte si de alta stalpi enormi fara de sfarsit, asezati in linii paralele sprijina intreaga constructie. Caldaramul este exclusiv din marmura alba, de o deosebita eleganta ce degaja o racoare placuta care impletindu-se cu esentele de rose ce aluneca dintr-un opait prafuit te poarta in inefabil. Ferestrele, incarcate cu multe decoratiuni semanand a arabescuri, fara a da insa senzatia de prea plin, fac aproape imposibila patrunderea luminii. Peretii, prin reprezentarile pe care le poarta capata o aura de sfintenie datorita elementelor portretistice ale eroilor ce sunt in asa fel proiectate incat dau impresia ca aceste spirite ale trecutului provin dintr-o lume inaccesibila. Inca nu mi-am dat seama unde sunt. Parca ma aflu la intretaierea mai multor lumi, fiecare impunandu-si caracteristicile in acest tablou. As vrea sa cred ca nu visez, ca sunt cu adevarat acolo. As vreau as ating ceva, sa am certitudini palpabile. Dar nu reusesc decat sa scap printre degete aceleasi dare de ceata.
Sunt tot pe plaja, dar acum sunt cu fata spre cerul impanzit cu luceferi. Ma simt din ce in ce mai singura, dar din ce in ce mai fericita. Este o fericire inexplicabila care insa are un firicel de temei. Oboseala valurilor care se lasa molatece spre maluri ajunge pana la mine. Acel aer de vegetatie marina, acel miros de alga si meduza il simt pana in adancul plamanilor. Briza racoroasa care parca vine din adancul lumii si care poarta o data cu ea si chiotul unui pescarus candid ma izbeste in frunte. Simt exuberanta clipei. Dar de ce oare astfel de clipe paradisiace se pot trai doar aici si nu in alta parte? De ce visele cele mai frumoase se nasc doar aici? De ce?

Pygmalion

2008-04-24T06:26:00.000-07:00

"e un tanar ca de treizeci de ani, inalt si delicat, fara sa fie slab. Par castaniu, fata palida si ochii verzi-albastri, foarte patrunzatori. Are figura obosita, de om mistuit de o framantata viata interioara. Fire bolnavicios de impresionabila, cand prea timida, cand excesiv de violenta. O neliniste si o nestabilitate in gesturi, de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influente deodata. Cand e surprins, si orice gest neprevazut il surprinde, e cu totul dezorganizat, balbaie fara sa se poata regasi, dar, de indata ce isi revine, instantaneu, ca dupa o lege a totului sau nimic, e plin de viata, uneori cu izbucniri naprasnice. mainile si gura ii sunt cu adevarat aristocratice. Acum are in tinuta ceva din neglijenta orgoliosilor invinsi, care nu mai iau seama la amanunte..."